Piatra de mormânt dispărută: Povestea unei mame și adevărul care a zguduit satul

— Cine a făcut asta? Cine a putut să-mi ia piatra de pe mormântul copilului meu? am urlat, cu mâinile tremurânde, în mijlocul cimitirului. Era o dimineață rece de aprilie, iar roua încă nu se uscase pe iarba dintre cruci. Mă numesc Ivana și, de când l-am pierdut pe Tomiță, fiecare zi e o luptă cu mine însămi. Dar nimic nu m-a pregătit pentru șocul de a găsi locul lui gol, fără piatra pe care am muncit ani să o plătesc.

Am căzut în genunchi, simțind cum durerea veche se amestecă cu furia nouă. În jurul meu, liniștea era spartă doar de ciripitul păsărilor și de pașii grăbiți ai Mariei, vecina mea.

— Ivana, ce s-a întâmplat? a întrebat ea, apropiindu-se cu grijă.

— A dispărut… piatra… piatra lui Tomiță! am izbucnit printre lacrimi.

Maria s-a uitat în jur, apoi mi-a pus mâna pe umăr. — Nu e posibil. Cine ar face așa ceva?

Nu știam. Dar știam că nu mă voi liniști până nu aflu. În acea zi, am pornit prin sat, cu ochii umflați și inima grea. Am bătut la poarta preotului, părintele Gheorghe, care m-a privit lung, cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem.

— Ivana, nu vreau să te rănesc mai mult, dar poate ar trebui să vorbești cu Ilie… el a fost văzut aseară în cimitir.

Ilie era fratele meu mai mare. De când murise Tomiță, nu mai vorbeam aproape deloc. Între noi se adunaseră ani de reproșuri nerostite și vinovății ascunse. Am mers la el acasă, cu pași grei.

— Ce vrei? m-a întâmpinat el sec, fără să mă privească în ochi.

— Ai fost aseară în cimitir? am întrebat direct.

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap. — Am fost… dar nu pentru ce crezi tu. Am vrut doar să văd dacă totul e în regulă.

— Și era? am insistat.

— Era… până am văzut că cineva umbla pe acolo. Nu știu cine era, dar nu eram singurul.

Am plecat de la el cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Seara, la magazinul din sat, discuțiile erau deja aprinse.

— Ai auzit ce s-a întâmplat la cimitir? spunea tanti Viorica. Zice lumea că ar fi fost niște băieți din satul vecin…

— Sau poate cineva care avea ceva cu Ivana… a adăugat altcineva, aruncând o privire piezișă spre mine.

Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. M-am simțit mică și neputincioasă. Dar nu aveam de gând să mă opresc.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Tomiță, la zâmbetul lui ștrengar și la ultima dată când l-am ținut în brațe. Mi-am amintit de certurile cu Ilie după accident — el fusese la volan atunci când mașina s-a răsturnat. Niciodată nu l-am iertat cu adevărat.

A doua zi am mers din nou la cimitir. De data asta am găsit urme proaspete în noroiul de lângă gard. Am urmat urmele până la marginea pădurii și acolo, ascunsă sub niște crengi, am găsit piatra de mormânt spartă în două.

Am căzut în genunchi și am început să plâng. Cineva făcuse asta intenționat. Nu era un simplu furt — era o răzbunare.

Am luat bucățile și le-am dus acasă. Seara, Ilie a venit la mine.

— Ivana… trebuie să-ți spun ceva. Nu pot să mai țin în mine.

L-am privit fără să spun nimic.

— În noaptea aceea… când s-a întâmplat accidentul… nu eu conduceam. Tomiță a vrut să ia mașina fără să știe tata. Eu doar am încercat să-l opresc…

Am simțit cum mi se taie respirația.

— De ce nu mi-ai spus până acum?

— Tata m-a rugat să tac. A zis că e mai bine să creadă lumea că eu sunt vinovatul decât să se afle adevărul despre Tomiță…

M-am prăbușit pe scaun. Toți anii aceștia îl urâsem pe Ilie pentru ceva ce nu făcuse. Între timp, tata murise cu secretul acesta pe suflet.

A doua zi am mers la poliție cu bucățile de piatră și cu povestea mea. Polițistul din sat, domnul Dorel, m-a ascultat atent și mi-a spus:

— Ivana, cred că cineva a vrut să te facă să suferi mai mult decât ai suferit deja. Dar adevărul trebuie spus.

În zilele următoare, vestea s-a răspândit ca focul prin sat: Tomiță nu fusese doar victima unui accident, ci și autorul lui. Unii m-au privit cu milă, alții cu dispreț. Maria a venit la mine și m-a îmbrățișat fără cuvinte.

Am refăcut piatra de mormânt cu ajutorul lui Ilie. Ne-am împăcat încet, fiecare vindecându-și rănile în felul lui.

Satul însă nu a mai fost niciodată la fel. Unii au început să-și amintească propriile secrete ascunse sub tăcere; alții au devenit mai buni unii cu alții, știind cât de ușor se poate rupe firul vieții și al adevărului.

Acum stau pe banca din fața casei și mă întreb: câte alte pietre de mormânt lipsesc din sufletele noastre? Cât adevăr suntem dispuși să acceptăm ca să putem merge mai departe?