Niciodată destul de bună pentru familia lui Vlad: Povestea unei iubiri printre prejudecăți
— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, Irina, mi-a spus doamna Popescu, cu vocea tăioasă și privirea rece, în timp ce Vlad încerca să-mi strângă mâna sub masă. Era prima mea vizită la ei acasă, într-un apartament spațios din centrul Bucureștiului, cu pereți tapetați și mobilier scump care părea să mă privească acuzator. Mirosea a cafea proaspătă și a parfum scump, dar în aer plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem niciodată.
Îmi amintesc cum mi s-au înroșit obrajii și cum am încercat să zâmbesc, deși inima îmi bătea nebunește. Vlad mi-a șoptit: „Nu te lăsa, Irina. O să-i convingem.” Dar cuvintele lui nu puteau acoperi privirile tăioase ale mamei lui sau zâmbetul superior al surorii lui, Andreea, care m-a întrebat de unde sunt și ce fac părinții mei. Când am spus că mama e vânzătoare la un magazin alimentar din cartier și tata șofer pe autobuz, am văzut cum colțurile gurii i s-au ridicat într-un zâmbet ironic.
— Și tu ce planuri ai? Să ajungi ca părinții tăi? a întrebat Andreea, fără pic de menajamente.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când cineva mă judeca după origini, dar niciodată nu fusese atât de direct. Vlad a intervenit:
— Irina e studentă la Litere și are burse. Muncește din greu. Nu toți trebuie să ne naștem cu bani ca să reușim.
Doamna Popescu a oftat teatral:
— Vlad, dragul meu, nu e vorba doar de bani. E vorba de familie, de educație, de… valori.
Am plecat de acolo cu ochii în lacrimi, dar Vlad m-a ținut strâns de mână pe tot drumul spre casă. „Nu contează ce cred ei”, mi-a spus. „Eu te iubesc.”
Dar adevărul e că a contat. Fiecare întâlnire cu familia lui era o nouă probă de foc. De fiecare dată când mergeam la ei, simțeam că trebuie să demonstrez ceva: că sunt destul de bună, că merit să fiu lângă Vlad. Îmi alegeam hainele cu grijă, încercam să vorbesc corect, să nu spun nimic greșit. Dar orice aș fi făcut, tot nu era suficient.
Într-o seară, după o cină tensionată în care doamna Popescu a povestit despre vacanțele lor la Viena și despre rudele lor „realizate”, am ieșit pe balcon cu Vlad.
— Nu știu cât mai pot, i-am spus cu voce stinsă. Mă simt ca o impostoră.
Vlad m-a luat în brațe:
— Nu ești tu problema, Irina. Ei sunt prizonierii propriilor prejudecăți.
Dar încet-încet, presiunea a început să ne afecteze relația. Vlad devenea tot mai tăcut după fiecare vizită la părinții lui. Într-o zi, l-am găsit stând pe întuneric în camera noastră mică din Drumul Taberei.
— Ce e? l-am întrebat.
— Mama vrea să mă duc la un interviu la firma unchiului meu. Zice că dacă nu accept, nu mă mai ajută cu nimic. Și… și crede că ar trebui să ne despărțim.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.
— Și tu ce vrei?
— Eu vreau să fiu cu tine. Dar nu vreau să-mi pierd familia…
Am stat mult timp în liniște. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care muncea dublu ca să mă țină la facultate, la tata care venea acasă obosit și totuși îmi aducea mereu ceva dulce. M-am gândit la cât am luptat ca să ajung aici și la cât de nedrept era să fiu judecată pentru ceva ce nu ținea de mine.
În zilele următoare, Vlad a început să se îndepărteze. Întâlnirile noastre erau tot mai rare, iar când venea la mine era mereu abătut. Într-o seară ploioasă de noiembrie, m-a sunat:
— Irina… cred că ar trebui să luăm o pauză. Nu mai pot lupta cu toată lumea. Poate… poate ai merita pe cineva care să nu te facă să suferi atât.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plâns ore întregi, urlând în pernă ca să nu mă audă mama din camera alăturată. M-am întrebat dacă chiar nu sunt destul de bună pentru el sau pentru familia lui. Dacă tot ce am făcut până acum a fost în zadar.
Au trecut luni până am reușit să mă ridic din nou. Am terminat facultatea cu note mari și am găsit un job la o editură mică. Viața mea a mers mai departe, dar rana a rămas acolo, undeva adânc.
Uneori îl văd pe Vlad prin oraș, mereu grăbit, mereu cu privirea pierdută. Nu ne-am mai vorbit niciodată cu adevărat. Dar uneori mă întreb: oare cât valorează dragostea într-o lume în care oamenii încă judecă după nume și conturi bancare? Oare chiar nu suntem niciodată destul de buni pentru cei care nu vor să ne cunoască cu adevărat?
Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cine sunt sau cât valorez eu și iubirea mea.