Mic Dejunuri cu Gust de Tensiune: Povestea Unei Familii Românești

— Asta mâncați voi la micul dejun? Un iaurt și o banană? Doamne ferește, gândiți-vă la copii! vocea mamei mele răsună ca un tunet în bucătăria mică din apartamentul ei din Drumul Taberei. Ioana, soția mea, își ridică privirea din ceașca de cafea, încercând să-și păstreze calmul. Vlad și Ana, copiii noștri, stau cuminți la masă, cu ochii mari și curioși, simțind tensiunea din aer.

Eu mă simt prins la mijloc, ca de fiecare dată când venim în vizită la mama. Elena, mama mea, e o femeie care a trecut prin multe: a crescut singură doi copii după ce tata a murit într-un accident la combinat. Pentru ea, masa în familie e sfântă, iar micul dejun trebuie să fie consistent: ouă ochiuri, brânză de vaci, roșii tăiate felii groase, pâine proaspătă și cârnați prăjiți. Totul aburind pe masă, mirosul de ceapă călită amestecându-se cu cel de cafea tare.

— Mamă, nu e nevoie să gătești atâta dimineața. Noi suntem obișnuiți cu ceva mai ușor, îi spun încet, încercând să nu o supăr.

— Nu e nevoie? Dar copiii au nevoie de energie! Cum să-i trimiți la școală cu stomacul gol? La noi în casă nu s-a pomenit așa ceva! răspunde ea, aproape indignată.

Ioana oftează și încearcă să explice:

— Elena, știți că la școală nu mai au sport ca pe vremuri. Plus că Vlad are alergie la lactate și Ana nu suportă ouăle prăjite. Noi încercăm să le dăm ceva sănătos și rapid.

Mama se uită la ea ca la o străină. Pentru ea, „sănătos” înseamnă mâncare gătită, nu iaurturi din comerț și fructe aduse din Spania. Simt cum se adună norii de furtună peste masa noastră. Vlad începe să-și roadă unghiile, iar Ana își împinge farfuria mai departe.

— Pe vremea mea nu existau atâtea mofturi! Dacă nu mâncai ce era pe masă, rămâneai flămând! spune mama cu voce ridicată.

— Dar vremurile s-au schimbat, mamă… încerc eu să intervin.

— S-au schimbat prost! De-aia sunt copiii bolnavi tot timpul! răspunde ea tăios.

Mă uit la Ioana și văd cum îi tremură mâinile pe cana de cafea. Știu că se simte judecată. Știu că îi e greu să se adapteze la regulile nescrise ale casei mamei mele. Și eu mă simt prins între două lumi: una a copilăriei mele, cu miros de pâine caldă și lapte fiert pe sobă, și alta a prezentului nostru grăbit, cu alergii alimentare și nutriționiști care ne spun ce e bine și ce nu.

Tensiunea crește când Vlad începe să plângă încet:

— Nu vreau să mănânc cârnați… mă doare burta…

Mama oftează teatral:

— Of, Doamne! Ce copii sensibili… Pe noi ne trimiteau la câmp cu o bucată de slănină și nu ne plângeam!

Ioana se ridică brusc:

— Haideți să mergem! Nu vreau să ne certăm din cauza unui mic dejun!

Dar mama nu cedează:

— Nu plecați până nu gustați din ce am făcut! Am stat de la șase dimineața să gătesc pentru voi!

Simt cum mă apasă vinovăția. Îmi amintesc cum mă trezeam copil și găseam masa pusă de mama, chiar dacă era obosită după două schimburi la fabrică. Dar acum familia mea are alte nevoi. Cum pot să le împac pe amândouă?

În cele din urmă, Ioana cedează și ia o bucățică de brânză. Vlad gustă puțin din roșie. Ana refuză totul. Mama oftează din nou și începe să strângă masa cu gesturi repezite.

După ce copiii pleacă în camera lor, rămân singur cu mama în bucătărie. O văd cum își șterge ochii cu colțul șorțului.

— Mamă… nu vreau să te superi. Dar trebuie să înțelegi că vremurile s-au schimbat. Copiii au alte probleme acum…

Ea mă privește trist:

— Poate că da… dar mi-e teamă că îi creșteți prea fragili. Lumea nu-i va menaja.

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt sfâșiat între două generații care nu se mai înțeleg. Între dorința de a-mi proteja copiii și nevoia de a-mi respecta mama.

Seara, când ne pregătim de plecare, mama ne pune în sacoșe pâine făcută în casă și zacuscă. Îmi spune încet:

— Să le dai copiilor mei ceva bun… poate își amintesc de mine când vor fi mari.

În drum spre casă, Ioana mă întreabă:

— Oare vom reuși vreodată să-i împăcăm pe toți?

Mă uit la copiii care dorm pe bancheta din spate și mă întreb: Ce contează mai mult — tradiția sau adaptarea? Oare cât din ceea ce suntem vine din mesele pe care le împărțim împreună?