Între mama lui și mine: Când soțul meu a ales să rămână cu mama lui, iar eu am rămas singură

— Nu înțelegi, Irina! Nu pot s-o las singură, nu acum! vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era târziu, aproape miezul nopții, iar eu stăteam rezemată de chiuvetă, cu mâinile strânse în jurul unei cești goale. Îl priveam cum își împachetează hainele în grabă, cu ochii roșii de oboseală și sufletul sfâșiat între două lumi.

— Dar pe mine cine mă întreabă? Cine are grijă de noi? am izbucnit, simțind cum mi se rupe ceva în piept. Nu era prima dată când discutam despre asta, dar acum totul era real: soacra mea, Elena, fusese diagnosticată cu cancer la sân și avea nevoie de cineva lângă ea. Radu era singurul copil, iar tatăl lui murise cu ani în urmă. Știam că trebuie să o ajute, dar nu mă așteptam să plece cu totul.

— Irina, te rog… E mama! Nu pot s-o abandonez! a spus el, aproape șoptit, evitându-mi privirea. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit cu încăpățânare. Nu voiam să-i arăt cât mă doare.

A doua zi dimineață, apartamentul era gol. Doar perna lui mirosea a aftershave și a nopți petrecute împreună. M-am prăbușit pe canapea și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mă simțeam trădată și totodată vinovată pentru că nu puteam fi mai înțelegătoare. În mintea mea se dădea o luptă între rațiune și inimă: știam că face ceea ce trebuie ca fiu, dar ca soție mă simțeam abandonată.

Zilele au început să curgă una după alta, monotone și grele. Mergeam la serviciu la bibliotecă, unde colegii mă întrebau mereu de Radu. Zâmbeam fals și spuneam că e plecat cu treabă la Ploiești, la mama lui. Nimeni nu știa adevărul: că nu mai știam dacă suntem încă o familie sau doar doi străini legați de acte.

Seara mă întorceam acasă și găseam aceeași liniște apăsătoare. Îmi făceam ceai și mă uitam la televizor fără să văd nimic. Uneori îi scriam mesaje lui Radu: „Cum e mama ta?” sau „Ai mâncat azi?” Răspunsurile veneau scurte: „E stabil”, „Da, am mâncat”. Uneori treceau zile fără să-mi scrie deloc.

Într-o duminică ploioasă, am decis să merg la Elena acasă. Am cumpărat fructe și flori și am urcat scările blocului vechi din cartierul Militari. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis chiar ea, palidă și slabă, dar cu ochii vii.

— Irina! Ce surpriză… Intră, te rog! a spus ea zâmbind forțat.

Radu era în bucătărie, făcând supă. M-a privit surprins și puțin vinovat.

— Ai venit… spuse el încet.

— Da. Am vrut să văd cum sunteți.

Am stat acolo două ore. Elena mi-a povestit despre tratamentele grele, despre frica ei de moarte și despre cât de mult se sprijină pe Radu. La un moment dat, m-a luat de mână:

— Știu că e greu pentru tine… Dar nu pot fără el. E tot ce am.

Am simțit un nod în gât. Nu puteam să-i spun cât sufăr eu. M-am ridicat și am plecat fără să mă uit înapoi.

În următoarele săptămâni, relația mea cu Radu s-a transformat într-o succesiune de mesaje reci și vizite scurte. Încercam să-l înțeleg, dar mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele îmi spuneau să-l las, că nu e normal să alegi părintele în locul soției. Mama mea plângea la telefon:

— Irina, tu nu contezi pentru el? Ce fel de bărbat e ăsta?

Dar eu nu puteam să renunț așa ușor. Îl iubeam pe Radu și încă speram că va reveni acasă.

Într-o seară, după două luni de absență, Radu a venit acasă pentru prima dată. Era slab, obosit și avea cearcăne adânci.

— Nu mai pot… Nu mai știu ce să fac… Mama e tot mai rău… Dar nici fără tine nu pot… a spus el printre lacrimi.

L-am ținut în brațe mult timp fără să spun nimic. În noaptea aceea am adormit împreună ca odinioară, dar dimineața el a plecat din nou la Elena.

Au trecut luni întregi așa: între vizite scurte și promisiuni că „va fi bine”. Eu am început să merg la terapie ca să-mi găsesc echilibrul. Am descoperit că nu sunt singura femeie care trăiește drama asta: multe românce sunt prinse între datoria față de părinți și cea față de partener.

Când Elena s-a stins din viață, Radu s-a întors acasă definitiv. Dar ceva se schimbase între noi. Eram doi oameni răniți care încercau să-și regăsească drumul unul spre celălalt.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am rămas lângă el sau dacă ar fi trebuit să-mi văd de viață mai devreme. Oare câți dintre noi suntem puși în fața unor alegeri imposibile între familie și iubire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?