Între dreptate și liniște: Povestea unei mame care încearcă să-și țină familia unită

— Iar ai venit acasă cu capul plecat, Petru? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din voce. Era a treia oară anul acesta când ginerele meu își pierdea locul de muncă. Fata mea, Irina, stătea la masă cu ochii în farfurie, iar nepoțelul meu, Vlad, se juca tăcut cu o mașinuță stricată.

Petru s-a așezat greu pe scaun, trântindu-și geaca pe spătar. — Nu pot să tac când văd nedreptate, Marta! Șeful ăla al meu își bătea joc de oameni, urlând la noi ca la niște câini. Azi am spus ce aveam pe suflet și… m-au dat afară.

Am simțit cum mă strânge inima. Nu era prima dată când îl auzeam spunând asta. De fiecare dată, povestea era aceeași: Petru nu suporta să vadă nedreptate la muncă și reacționa impulsiv. Dar noi? Noi trebuia să trăim cu consecințele.

— Și acum ce facem? am întrebat încet, privind spre Irina. Ea nu a răspuns. Ochii i se umpluseră de lacrimi, dar le ținea ascunse sub pleoape grele de oboseală.

Petru s-a ridicat brusc. — O să-mi găsesc altceva! Nu pot să fiu complice la mizeriile lor!

— Dar Vlad? Dar Irina? Facturile? Am ridicat vocea fără să vreau. M-am simțit vinovată imediat, dar nu mai puteam să țin totul în mine. De când murise soțul meu, eu eram cea care ținea casa pe umeri. Pensia mea abia ajungea pentru medicamente și mâncare. Fata mea lucra la supermarket pe salariu minim, iar Petru… Petru era mereu în căutarea unei noi „dreptăți”.

În acea seară, după ce Vlad a adormit, am stat cu Irina la bucătărie. Am băut ceai și am vorbit în șoaptă.

— Mamă, nu mai pot… Nu mai pot să trăiesc cu frica zilei de mâine. Petru e bun la suflet, dar nu vede că ne trage pe toți după el…

Am strâns-o în brațe. — Știu, fata mea. Dar e tatăl copilului tău… Și știi cum e lumea aici: dacă divorțezi, toți te arată cu degetul. Și apoi… unde să mergeți?

Irina a oftat adânc. — Poate că ar trebui să plecăm din țară. Să încercăm altundeva…

Am simțit un gol în stomac. Să-mi pierd fata și nepotul? Dar ce viitor aveau aici?

Zilele au trecut greu. Petru a încercat să-și găsească de lucru prin cunoștințe, dar toți știau că e „gura mare”. Lumea e mică într-un oraș ca al nostru. La biserică, vecinele mă întrebau cu subînțeles: „Ce mai face ginerele? Tot caută dreptate?”

Într-o duminică, la masă, conflictul a izbucnit din nou.

— Petru, trebuie să te schimbi! Nu poți să sari la gâtul tuturor! i-am spus răspicat.

El a bătut cu pumnul în masă. — Voi vreți doar liniște! Să tăcem ca proștii când suntem călcați în picioare! Eu nu pot!

Irina a izbucnit în plâns. Vlad s-a speriat și a fugit în camera lui.

— Uite ce faci! am strigat eu. Ne distrugi familia cu încăpățânarea ta!

Petru s-a ridicat și a ieșit trântind ușa. Am rămas cu Irina în brațe, plângând amândouă ca două copii.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la sacrificiile făcute pentru copii, la bărbatul meu care nu mai era, la lupta zilnică pentru supraviețuire. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă.

A doua zi dimineață, Petru s-a întors acasă abătut.

— Marta… Irina… Îmi pare rău. Nu știu ce-i cu mine. Parcă nu mă pot opri…

L-am privit lung. — Poate ai nevoie de ajutor, Petru. Poate ar trebui să vorbești cu cineva…

A dat din cap încet. — La noi în sat dacă aud că merg la psiholog mă fac nebun…

Irina l-a luat de mână. — Nu contează ce zice lumea! Contează familia noastră!

Au urmat luni grele. Petru a început să meargă la consiliere la oraș, pe ascuns de prieteni și rude. A găsit un job ca paznic la o firmă mică și încerca să-și țină firea.

Dar liniștea era fragilă. Oricând putea exploda din nou.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am rămas singură la fereastră privind luminile orașului.

M-am întrebat: Oare cât putem sacrifica pentru liniștea familiei? Unde se termină dreptatea și unde începe egoismul? Poate cineva ca Petru să se schimbe cu adevărat sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli?