Între dragoste și lanțuri: Povestea unei vieți trăite în umbra mamei

— Camelia, ai grijă să nu uiți umbrela! O să plouă, sigur răcești! vocea mamei răsună din bucătărie, ca un clopot care mă trezește din visare. Mă uit la ceas: 07:15. Încă o zi în care mă simt ca o adolescentă, nu ca o femeie de 40 de ani. Îmi trag paltonul pe mine și răspund, fără vlagă:

— Da, mamă, am luat-o.

Nu am curajul să-i spun că nu mai suport să fiu tratată ca un copil. Când eram mică, grija ei era alinare. Acum e lanț. Mă uit la ea: părul alb, ochii obosiți, dar mereu vigilenți. De când tata a murit, am rămas doar noi două. Aveam 12 ani atunci. Mama s-a agățat de mine ca de o ultimă ancoră. Și eu de ea, la început. Dar timpul a trecut și eu am rămas aici, în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, cu aceleași perdele galbene și același miros de ciorbă.

La serviciu, colegele râd și povestesc despre copiii lor, despre vacanțe la mare sau despre soții care le scot la restaurant. Eu tac. Când mă întreabă ce fac în weekend, răspund mereu la fel:

— Stau acasă cu mama, poate ne uităm la un film.

Nimeni nu știe cât mă doare această rutină. Am avut câteva tentative să ies din cercul acesta vicios. Acum doi ani, l-am cunoscut pe Sorin la un curs de pictură. Era blând, atent, mi-a spus că merit mai mult decât să fiu „fata mamei”. Am încercat să-i dau dreptate. Am ieșit la câteva cafele, am râs împreună. Dar când i-am spus mamei că vreau să plec într-un weekend la Sinaia cu el, a început să plângă.

— Cum să mă lași singură? Dacă pățesc ceva? Dacă nu te mai întorci?

Am renunțat. Sorin s-a îndepărtat încet-încet. Nu l-am putut face să înțeleagă că nu pot rupe lanțurile acestea invizibile. Prietenele mele au renunțat și ele să mă mai invite undeva. Au obosit să audă mereu același refuz.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și mama s-a retras în camera ei cu romanul preferat, am încercat să vorbesc cu ea.

— Mamă, nu crezi că ar trebui să încerc și eu să-mi fac o viață a mea?

A ridicat privirea din carte și m-a privit lung.

— Ce viață? Nu-ți e bine aici? Eu am sacrificat totul pentru tine! Tu ești tot ce am!

M-am simțit vinovată instantaneu. Cum aș putea să-i fac rău? Dar oare nu-mi fac rău mie însămi?

Zilele trec una după alta, toate la fel. Dimineața cafeaua făcută de mama, seara cina pregătită împreună, discuțiile despre vecini sau despre vreme. Uneori mă uit pe fereastră și visez la altceva: o casă doar a mea, o familie, copii care să alerge prin sufragerie. Dar apoi aud pașii mamei pe hol și visul se destramă.

Într-o duminică, am primit un mesaj de la Irina, colega mea din liceu:

„Camelia, hai cu noi la munte weekendul viitor! Nu accept refuz!”

Am zâmbit amar. Știam deja răspunsul mamei.

— Mamă, Irina m-a invitat la munte…

Nici nu apuc să termin fraza că începe:

— Și eu ce fac singură? Dacă mi se face rău? Dacă vine cineva peste mine?

Îmi vine să țip: „Nu pot trăi pentru tine toată viața!” Dar nu spun nimic. Mă retrag în camera mea și plâng în pernă.

Seara aceea a fost diferită. Mama a intrat la mine în cameră fără să bată.

— Camelia… Ți-e greu cu mine?

Nu știam ce să răspund. O parte din mine voia să strige „DA!”, alta voia doar s-o ia în brațe.

— Nu-mi e greu… doar că… aș vrea uneori să pot fi și eu liberă.

A oftat adânc.

— Știu că te țin prea strâns lângă mine… dar mi-e frică să nu rămân singură.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. De atunci, ceva s-a schimbat între noi. Mama încearcă uneori să mă lase mai liberă: îmi spune „du-te dacă vrei”, dar vocea ei trădează frica și tristețea.

Am început terapia acum trei luni. Încerc să învăț că nu sunt responsabilă pentru fericirea mamei mele. Dar e greu. În fiecare zi mă lupt cu vinovăția și cu dorința de a trăi pentru mine însămi.

Poate într-o zi voi reuși să-mi iau zborul fără să simt că o abandonez pe mama. Poate voi găsi curajul să-mi construiesc propria familie.

Dar oare cât timp mai pot trăi între dragoste și lanțuri? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?