Între două lumi: Povestea unei prietenii care doare

— Nu mai vreau să te văd niciodată! — vocea mamei răsuna încă în urechile mele, deși trecuseră deja două săptămâni de la acea seară. Țipetele, ușa trântită, lacrimile surorii mele, Irina, toate se amestecau într-un vârtej de amintiri care nu-mi dădeau pace. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul în mână, și mă uitam la poza noastră de familie de pe ecran. Zâmbeam toate trei, de parcă nimic nu ne-ar fi putut despărți vreodată. Ce ironie crudă.

Totul a pornit de la o prostie. O moștenire, o casă bătrânească din satul bunicilor, pe care mama voia să o vândă fără să ne întrebe. Irina a explodat prima, acuzând-o că nu-i pasă de amintirile noastre, că vrea doar bani. Eu am încercat să fiu vocea rațiunii, dar m-am trezit prinsă la mijloc, fiecare trăgând de mine în altă direcție. În noaptea aceea, am plecat din apartamentul mamei cu hainele într-o sacoșă și cu sufletul făcut țăndări.

Singura care mi-a răspuns la mesaj a fost Magda. Prietena mea din liceu, cea care îmi știa toate secretele, care mă ascultase de atâtea ori când nu mai aveam pe nimeni. — Vino la mine, nu trebuie să treci singură prin asta, mi-a scris. Am ajuns la ea pe la miezul nopții, cu ochii umflați de plâns. M-a luat în brațe fără să spună nimic, iar în tăcerea aceea am simțit pentru prima dată că nu sunt complet singură.

Zilele au trecut greu. Îmi căutam de lucru, pentru că nu mai puteam sta la biroul de arhitectură unde lucra și Irina. Mă simțeam ca o povară pentru Magda, deși ea insista că nu e nicio problemă. — Ești ca o soră pentru mine, îmi spunea. Dar, pe măsură ce săptămânile se adunau, am început să simt că ceva se schimbă între noi. Magda era tot mai obosită, tot mai iritată de prezența mea. Odată, am auzit-o vorbind la telefon cu mama ei: — Nu știu cât mai rezist, parcă nu mai am viața mea.

Am încercat să mă fac utilă. Găteam, făceam curat, îi cumpăram cafeaua preferată. Dar tensiunea plutea în aer. Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu, am găsit-o pe Magda stând pe canapea, cu privirea pierdută. — Trebuie să vorbim, a spus ea, fără să mă privească. — Nu pot să te mai țin aici la nesfârșit. Știu că treci printr-o perioadă grea, dar și eu am problemele mele. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. — Nu vreau să te incomodez, am bâiguit, dar vocea mi s-a frânt.

Am ieșit pe balcon, cu țigara tremurând între degete, și am privit luminile orașului. Mă simțeam trădată, dar în același timp vinovată. Poate că cerusem prea mult. Poate că prieteniile vechi nu sunt făcute să reziste la orice. Am dormit prost în noaptea aceea, iar dimineața am început să-mi caut chirie. Magda a încercat să mă oprească, dar între noi se instalase deja o răceală pe care nu o mai puteam ignora.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Irina: „Putem să vorbim?” Am ezitat mult înainte să răspund. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, unde obișnuiam să mergem când eram studente. Irina părea schimbată, mai obosită, cu cearcăne adânci. — Îmi pare rău pentru tot, a spus ea, privind în ceașca de cafea. — M-am simțit trădată de mama, dar nu trebuia să mă răzbun pe tine. Am plâns amândouă, acolo, în mijlocul oamenilor care nu ne cunoșteau povestea. Am simțit că, poate, există o cale de întoarcere.

Mama însă nu voia să audă de împăcare. — Voi nu știți cât am muncit pentru casa aia! Nu aveți dreptul să mă judecați! Am încercat să-i explic că nu era vorba despre bani, ci despre amintiri, despre rădăcini. Dar fiecare discuție se termina cu reproșuri și uși trântite. Mă simțeam prinsă între două lumi: familia care mă respingea și prietena care nu mai putea să mă susțină.

Am găsit o garsonieră mică, la marginea orașului. Era frig și gol, dar era a mea. În fiecare seară, mă uitam la poza cu mine, Irina și mama, încercând să-mi amintesc vremurile în care râdeam împreună. Magda mă suna uneori, dar conversațiile noastre erau scurte, stânjenitoare. Prietenia noastră nu mai era la fel. Odată, mi-a spus: — Poate că unele lucruri nu pot fi reparate, oricât am încerca. M-a durut, dar avea dreptate.

Viața a mers mai departe. Am găsit un job nou, am început să cunosc oameni noi. Dar rana din suflet nu s-a vindecat. Mă întrebam mereu dacă am făcut bine că am încercat să țin cu dinții de trecut, dacă nu cumva ar fi trebuit să las totul să se destrame. Seara, când liniștea devenea prea apăsătoare, îmi scriam gândurile într-un jurnal:

„Oare merită să lupți pentru legăturile vechi, când totul în jurul tău se schimbă? Sau trebuie să înveți să lași oamenii să plece, chiar dacă doare?”

Poate că răspunsul nu există. Sau poate că fiecare dintre noi trebuie să-l găsească singur. Voi ce ați face în locul meu?