Între două lumi: Povestea unei iubiri pierdute și regăsite după 40 de ani

— Nu te mai gândi la el, Ileana! mi-a spus mama, cu vocea ei tăioasă, în timp ce mă privea peste ochelari, aplecată asupra unei farfurii cu supă fierbinte. Dar cum să nu mă gândesc? Cum să nu simt că fiecare zi e o bucată ruptă dintr-un vis netrăit? Au trecut patruzeci de ani, dar numele lui — Radu — încă îmi răsuna în minte ca o melodie veche, pe care o știi pe de rost, chiar dacă n-ai mai ascultat-o de decenii.

Într-o după-amiază de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și mirosul de cafea amară plutea în bucătărie, am deschis laptopul să caut o rețetă de șarlotcă. Între un articol despre pensii și o reclamă la cremă antirid, am văzut numele lui. Radu Popescu. O fotografie mică: părul alb, ochelari, zâmbetul acela ușor ironic pe care îl recunoșteam imediat. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum timpul s-ar fi dat peste cap și aș fi avut din nou douăzeci de ani.

Am dat click. Profilul lui era public: artist plastic, expunea într-o galerie mică din Brașov. Am privit tablourile — culori vii, linii îndrăznețe, dar toate păreau să ascundă o tristețe pe care doar eu o puteam citi. M-am întrebat dacă și el se gândea la mine. Dacă și el simțea că viața i-a scăpat printre degete.

— Ce faci acolo, mamă? m-a întrebat fiica mea, Ana, intrând pe ușă cu brațele pline de cumpărături.
— Nimic… doar mă uitam la niște tablouri.

Am închis repede laptopul. Cum să-i spun Anei că încă mă gândesc la un bărbat pe care l-am iubit cândva? Că tatăl ei, Doru, nu a fost niciodată alesul inimii mele, ci doar omul potrivit la momentul potrivit? Că am ales siguranța în locul pasiunii?

În seara aceea n-am putut dormi. M-am întors pe toate părțile în patul conjugal, ascultând respirația grea a lui Doru. M-am gândit la anii care au trecut: la nunta noastră modestă din ’85, la serile lungi când Doru venea obosit de la fabrică și eu îi încălzeam ciorba fără să-l privesc în ochi. La nașterea Anei, la certurile mărunte despre bani și facturi, la tăcerile dintre noi care creșteau ca un zid invizibil.

Dar înainte de toate astea a fost Radu. Vara aceea nebună din 1983, când am fugit împreună la mare cu trenul personal. Am dormit pe plajă sub cerul liber, am râs până la lacrimi și ne-am jurat că nu ne vom despărți niciodată. Dar viața avea alte planuri: părinții mei nu l-au acceptat — „E un visător! Nu are serviciu stabil! Ce viitor ai cu el?” — iar eu am cedat presiunii. Am plecat fără să-i spun adio.

Acum, după atâția ani, îl găsisem din nou. Ce rost avea? Să-i scriu? Să-l caut? Sau să las trecutul să doarmă?

A doua zi am făcut ceva ce nu credeam că voi avea curaj vreodată: i-am trimis un mesaj scurt pe Facebook.

„Bună, Radu. Sunt Ileana. Îți amintești de mine?”

Am așteptat răspunsul ca pe o sentință. Au trecut ore întregi până când telefonul a vibrat.

„Cum aș putea să uit? Am pictat chipul tău de zeci de ori.”

Am plâns ca un copil. Toate emoțiile reprimate au ieșit la suprafață: dorință, regret, furie pe mine însămi că am lăsat frica să-mi conducă viața.

Am început să vorbim zilnic. Mesaje lungi noaptea târziu, când Doru dormea și Ana era la serviciu. Radu îmi povestea despre expozițiile lui ratate, despre singurătatea dintr-un apartament mic din Brașov, despre femeia cu care fusese căsătorit doar trei ani — „N-a fost ca tine”, mi-a scris într-o seară.

M-am simțit vinovată față de Doru și Ana. Dar nu puteam opri valul care mă trăgea spre trecut.

Într-o zi am decis să-l întâlnesc. Am inventat o vizită la Ana în Brașov și m-am strecurat într-o cafenea micuță din centru. Când l-am văzut intrând — mai bătrân, mai fragil, dar cu aceeași lumină în ochi — am simțit că timpul s-a oprit.

— Ileana… ai venit.
— Nici nu știu dacă am plecat vreodată cu adevărat…

Am vorbit ore întregi. Despre tot ce am pierdut și tot ce am câștigat. Despre copii, despre părinți care nu mai sunt, despre visele care s-au stins încet.

— De ce ai plecat atunci? m-a întrebat el cu voce tremurată.
— Mi-a fost frică… Frică să nu te pierd altfel. Frică să nu rămân singură.
— Și acum?
— Acum mi-e frică doar că e prea târziu.

Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom mai vedea. Dar știam amândoi că viața noastră e deja scrisă pe alte pagini.

Când m-am întors acasă, Doru m-a privit lung:
— Ești bine? Pari schimbată…
— Da… Sunt bine.

Dar în sufletul meu era furtună. M-am întrebat dacă am dreptul să fiu fericită după atâția ani de compromisuri. Dacă pot cere iertare pentru alegerile făcute din frică și nu din iubire.

Acum stau la fereastră și privesc ploaia care cade peste orașul nostru cenușiu. Mă gândesc la Radu și la tot ce-ar fi putut fi. Și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e teamă să riscăm totul pentru iubire? Oare e vreodată prea târziu să ne urmăm inima?