Între două lumi: Cum am învățat să fim o familie, nu doar niște copii ai părinților noștri

— Nu așa se face ciorba, Ilinca! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați mai mici!
Vocea doamnei Mariana răsuna ca un clopot spart prin bucătăria mică, iar eu simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica orice gest, orice decizie, orice încercare de a-mi pune amprenta în casa asta care nu era niciodată cu adevărat a mea. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ochii în farfurie, tăcând complice.

M-am măritat cu Radu din dragoste, nu din obligație. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, și am știut din prima clipă că el e omul cu care vreau să-mi împart viața. Dar după nuntă, la insistențele doamnei Mariana, ne-am mutat la ea „până ne punem pe picioare”. Așa a început coșmarul meu domestic.

În fiecare dimineață mă trezeam cu senzația că nu sunt destul de bună. Mariana avea mereu ceva de comentat: ba că nu am spălat bine vasele, ba că nu știu să calc cămășile lui Radu ca lumea, ba că nu mă îmbrac potrivit pentru o noră respectabilă. Într-o seară, după ce am încercat să-i spun lui Radu cât de greu îmi este, el a ridicat din umeri:

— Las-o, Ilinca, așa e mama. Nu te supăra pe ea. Vrea doar să ne ajute.

Ajutorul ei era ca un nor greu care nu mă lăsa să respir. Începusem să evit să vin acasă devreme de la serviciu, doar ca să petrec mai puțin timp cu ea. Mă simțeam străină în propria viață. Într-o zi, când am ajuns acasă și am găsit-o pe Mariana cotrobăind prin dulapurile noastre și aranjându-ne hainele „cum trebuie”, am izbucnit:

— Doamnă Mariana, vă rog frumos să nu mai umblați prin lucrurile mele!

A rămas blocată o clipă, apoi a început să plângă teatral:

— Eu doar încercam să vă ajut! Așa recunoștință? După tot ce fac pentru voi?

Radu a venit alergând din sufragerie și m-a privit cu reproș:

— Ilinca, nu trebuia să-i vorbești așa mamei!

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am fugit în camera noastră și am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă nu cumva am făcut o greșeală căsătorindu-mă cu Radu. Dacă nu cumva dragostea noastră nu era destul de puternică pentru a rezista presiunii familiei lui.

Zilele au trecut greu. Între mine și Radu s-a instalat o răceală pe care nu o mai recunoșteam. Nu mai vorbeam decât despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul de lucru. Seara ne culcam spate în spate.

Într-o duminică dimineață, când Mariana a venit iar peste noi cu lista ei de sfaturi și critici, am cedat:

— Radu, eu nu mai pot! Ori plecăm de aici, ori… nu știu ce se va întâmpla cu noi.

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi. Am văzut în el frica unui copil care nu știe cum să-și dezamăgească mama.

— Ilinca… Nu pot să-i fac asta mamei. E singură de când a murit tata…

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Eu nu contez deloc?

Am ieșit trântind ușa și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am gândit la părinții mei din Botoșani, la cât de greu le-a fost când au plecat de acasă și s-au mutat într-un oraș străin pentru a-și construi propria viață. Și-au făcut greșelile lor, dar au fost ale lor.

Când m-am întors acasă, Radu mă aștepta pe hol.

— Am vorbit cu mama. O să încercăm să găsim ceva de închiriat. Nu vreau să te pierd.

Nu mi-a venit să cred. Pentru prima dată simțeam că suntem o echipă.

Mutarea n-a fost ușoară. Mariana s-a supărat rău și luni întregi nu ne-a vorbit decât monosilabic la telefon. Dar în noul nostru apartament micuț din cartierul Nicolina am început să respir din nou. Am gătit împreună prima noastră cină fără ochii critici ai nimănui asupra noastră. Am râs când am ars friptura și am plâns când ne-am dat seama cât de greu e să fii pe cont propriu.

Au urmat luni de adaptare. Radu încă mai avea momente când se simțea vinovat față de mama lui. Eu încă mă temeam că într-o zi va ceda și se va întoarce la vechile obiceiuri. Dar încet-încet am învățat să comunicăm altfel. Să ne spunem ce ne doare fără să ne acuzăm reciproc.

Într-o zi, Mariana ne-a vizitat pentru prima dată. A intrat tăcută în apartamentul nostru modest și s-a uitat lung la noi:

— Voi chiar v-ați descurcat singuri…

În ochii ei am văzut pentru prima dată un strop de respect.

Acum, după doi ani de la acele zile grele, știu că familia nu înseamnă doar sânge sau tradiții impuse cu forța. Familia e locul unde poți fi tu însuți fără teamă că vei fi judecat sau respins. Și uneori trebuie să lupți pentru dreptul acesta.

Oare câți dintre noi trăim vieți dictate de alții doar pentru că ne e teamă să spunem „ajunge”? Câte relații se pierd pentru că nu avem curajul să ne alegem propriul drum? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească puterea de a-și construi fericirea pe propriile reguli.