Între Două Focuri: Povestea unei Nurori, a unei Soacre și a Căutării de Acceptare

— Nu ești ca Ana. Ea știa să facă sarmale adevărate, nu ca astea, zise soacra mea, Valeria, răscolind cu lingura prin cratiță, de parcă ar fi căutat acolo răspunsul la toate nefericirile ei. Mâinile îmi tremurau pe marginea șorțului, iar inima îmi bătea atât de tare încât mă temeam că o va auzi.

Mă numesc Irina și, de când am intrat în casa lui Radu, am simțit că nu sunt decât o umbră pe pereții aceștia vechi, plini de fotografii cu oameni care nu mai sunt sau care nu mă vor niciodată cu adevărat. Crescusem fără mamă, pierdută printre tăcerile reci ale bunicii mele, care mă privea mereu ca pe o povară. Când l-am întâlnit pe Radu, am crezut că în sfârșit voi avea o familie, dar n-am știut că trecutul lui va fi mereu prezentul meu.

În fiecare dimineață, Valeria mă întâmpina cu același oftat lung și aceeași privire tăioasă. — Să nu uiți să uzi florile Anei! Ea ținea la ele mai mult decât la orice. Și să nu uiți să-i calci cămășile lui Radu cum îi plăcea ei. Mă simțeam ca o intrusă în propria viață, ca și cum fiecare gest al meu era comparat cu ceva ce nu puteam atinge niciodată.

Radu încerca să mă liniștească. — Nu pune la suflet, Irina. Mama e greu de mulțumit. Dar știam că nu e doar despre asta. Era despre Ana, fosta lui soție, care plecase în Italia după ce-l părăsise. Era despre faptul că eu eram mereu „cealaltă”.

Într-o seară, după ce Valeria a criticat iar ciorba — „Ana punea mai mult leuștean, tu nici nu știi să-l alegi!” — am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu destul pentru cineva. Dacă voi putea să-mi găsesc locul într-o familie care nu mă voia cu adevărat.

— De ce nu pleci? m-a întrebat într-o zi prietena mea, Simona. — De ce te chinui să le demonstrezi ceva unor oameni care nu vor să te vadă?

Nu știam să-i răspund. Poate pentru că nu aveam unde să mă duc. Poate pentru că speram că, dacă voi fi suficient de bună, mă vor accepta. Sau poate pentru că eram prea obosită să mai lupt.

Într-o duminică, Valeria a venit la mine cu o cutie veche de fotografii. — Uite-o pe Ana la nuntă. Ce frumoasă era! Toată lumea spunea că e ca o floare. Tu… tu ai altceva. Nu știu ce.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am luat fotografia și am privit-o pe Ana: zâmbitoare, cu ochii mari și părul prins într-un coc perfect. M-am uitat apoi la mine în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, mâinile crăpate de la atâta spălat vase.

— Poate ar trebui să plec, i-am spus lui Radu într-o seară, când Valeria adormise în fotoliu.
— Nu vreau să pleci, Irina. Te iubesc.
— Dar mama ta nu mă va iubi niciodată.
— Nici pe Ana n-a iubit-o cu adevărat. Doar că ea știa să se prefacă mai bine.

Am rămas tăcuți mult timp. În noaptea aceea am visat-o pe mama mea, venind spre mine cu brațele deschise. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva pentru mine.

A doua zi am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers la biserică și m-am rugat pentru putere. Apoi am mers la Simona și i-am spus totul. — Trebuie să-ți găsești vocea ta, Irina. Să nu mai trăiești în umbra altora.

M-am întors acasă și am găsit-o pe Valeria în bucătărie, privind pe geam.
— Vrei să stai de vorbă? am întrebat-o timid.
Ea a oftat și s-a așezat la masă.
— Știi… nici eu n-am avut parte de iubire ușoară. Tatăl lui Radu m-a lăsat când era mic. Am crescut singură un copil și mi-a fost frică mereu că-l voi pierde.
Am simțit pentru prima dată că vede dincolo de mine ca „nora cea nouă”.
— Nu vreau să fiu Ana, Valeria. Vreau doar să fiu eu.
Ea a dat din cap încet.
— Poate ar trebui să încercăm să ne cunoaștem mai bine.

Nu a fost ușor după aceea. Au mai fost certuri, au mai fost lacrimi. Dar am început să gătesc împreună cu ea, să-i ascult poveștile despre tinerețe, iar ea a început să mă întrebe despre copilăria mea fără mamă.

Radu mi-a spus într-o zi: — Parcă ești alt om, Irina.
— Poate că abia acum încep să fiu eu însămi.

Nu știu dacă voi fi vreodată „destul” pentru Valeria sau pentru ceilalți din jurul meu. Dar știu că merit să fiu iubită pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar trebui să fiu.

Oare câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim altcineva doar ca să fim acceptați? Și când avem curajul să ne arătăm adevărata față?