În umbra soacrei – Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu cred că e nevoie să vii și tu la masa de duminică, Maria, spuse soacra mea, ridicând din sprâncene în timp ce aranja farfuriile pe masă. Ramona vine cu copiii, iar tu știi cât de agitat e totul când sunt ei aici.

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se strânge stomacul. Vlad, soțul meu, era în sufragerie, prefăcându-se că nu aude. O tăcere grea s-a lăsat peste bucătărie, spartă doar de clinchetul tacâmurilor. M-am întrebat pentru a mia oară dacă nu cumva exagerez, dacă nu cumva eu sunt problema.

Dar nu era prima dată. De când m-am căsătorit cu Vlad, am simțit că trebuie să lupt pentru fiecare fărâmă de atenție sau recunoaștere din partea soacrei mele, doamna Elena. Ramona, sora lui Vlad, era mereu favorita. Orice ar fi făcut, orice ar fi spus, era întâmpinată cu zâmbete largi și îmbrățișări calde. Eu primeam doar politețuri reci și priviri critice.

— Maria, ai putea să nu mai lași vasele așa? Ramona niciodată nu uită să le spele imediat, mi-a spus într-o zi Elena, uitându-se la mine ca și cum aș fi fost o adolescentă neatentă.

Am strâns din dinți și am încercat să nu răspund. Nu voiam să-i dau motive să mă vorbească de rău în fața lui Vlad. Dar fiecare remarcă, fiecare comparație mă durea tot mai tare. Într-o seară, după ce am ajuns acasă de la serviciu, l-am găsit pe Vlad pe canapea, uitându-se absent la televizor.

— Vlad, tu nu vezi ce se întâmplă? De ce nu spui nimic?

A oftat adânc și a dat din umeri.

— Maria, știi cum e mama. Nu o să se schimbe niciodată. Mai bine las-o în pace.

M-am simțit singură și neînțeleasă. Parcă eram invizibilă în propria mea familie. Îmi doream să pot vorbi cu cineva, dar prietenele mele erau ocupate cu viețile lor, iar părinții mei locuiau la țară, departe de orașul nostru agitat.

Într-o duminică, când Ramona a venit cu cei doi copii ai ei, casa s-a umplut de râsete și gălăgie. Soacra mea le-a pregătit prăjitura preferată, iar eu am fost rugată să stau în bucătărie „să nu deranjez copiii”. Am privit pe geam cum toți râdeau în curte, iar eu am simțit că mă sufoc.

După ce au plecat musafirii, Elena a venit la mine:

— Maria, să știi că Ramona are nevoie de ajutor cu copiii săptămâna viitoare. Poate mergi tu să-i faci curat prin casă. Știi că ea lucrează mult și nu are timp.

Am rămas fără cuvinte. Eu lucram opt ore pe zi la birou și abia aveam timp să-mi văd de casa mea. Dar pentru Ramona trebuia să găsesc mereu timp.

În acea noapte am plâns în baie, încercând să nu-l trezesc pe Vlad. M-am întrebat dacă așa va fi toată viața mea: mereu pe locul doi, mereu sacrificându-mă pentru ca altcineva să fie fericit.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc deschis cu Vlad.

— Nu mai pot, Vlad. Simt că nu contez pentru familia ta. Mama ta mă tratează ca pe o slugă și tu nu faci nimic.

S-a uitat la mine lung, apoi a spus încet:

— Maria, te iubesc, dar nu vreau scandaluri în familie. Dacă îi răspunzi mamei sau îi reproșezi ceva, va fi și mai rău.

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Am început să evit vizitele la soacră-mea și să mă retrag tot mai mult în mine însămi. Relația cu Vlad s-a răcit; vorbeam tot mai puțin și fiecare discuție se termina cu reproșuri sau tăceri apăsătoare.

Într-o zi am primit un telefon de la mama mea:

— Maria, ce faci? Te simt tristă…

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă, nu mai pot… Simt că nu sunt bună de nimic aici…

— Draga mea, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi. Dacă Vlad nu te apără, trebuie să te aperi singură.

Cuvintele mamei mi-au dat curaj. În weekendul următor am refuzat invitația la masa de duminică. Am ieșit singură în parc și am stat pe o bancă privind copiii care se jucau. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă.

Când m-am întors acasă, Vlad era supărat:

— Mama a întrebat unde ești. A zis că ai lipsit intenționat ca să o superi.

— Poate că e timpul să-i spui adevărul, Vlad. Că nu sunt invizibilă și că merit respect.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— O să încerc… dar nu promite nimeni că va fi mai bine.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată. Poate că familia perfectă nu există decât în poze sau în povești. Dar știu că merit mai mult decât firimituri de afecțiune și respect.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi aleg tăcerea din frica de a nu distruge o familie care oricum le exclude? Poate că e timpul să vorbim despre asta…