În Umbra Promisiunilor: Povestea Mariei

— Maria, iar ai uitat să plătești factura la lumină? vocea lui Radu răsună din bucătărie, tăioasă, de parcă ar fi fost vina mea că banii nu ajungeau niciodată. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu uitasem. Doar că nu aveam cu ce. Salariul meu de la farmacie abia acoperea cheltuielile casei, iar Radu, ca de obicei, nu adusese nimic acasă de două luni.

— Nu am uitat, Radu. Nu avem bani, i-am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

A oftat teatral și a trântit ușa frigiderului. — Mereu ai o scuză. Dacă ai fi mai organizată, poate am trăi și noi ca lumea!

M-am uitat la el și am simțit cum furia îmi urcă în piept. De zece ani trăiam cu promisiunea că „de mâine” va fi altfel. Că va găsi un loc de muncă stabil, că va înceta să iasă cu băieții la bar până târziu, că va fi un tată adevărat pentru Ilinca. Dar „mâine” nu venea niciodată.

Ilinca, fetița noastră de opt ani, a intrat în bucătărie cu caietul de teme în mână. — Mami, mă ajuți la matematică?

Am zâmbit forțat și m-am așezat lângă ea, încercând să-mi ascund lacrimile. În timp ce îi explicam adunările, Radu s-a prăbușit pe canapea și a pornit televizorul la maxim. Zgomotul acela era fundalul vieții mele: reproșuri, promisiuni goale și zgomotul constant al unei existențe pe care nu mi-o dorisem.

În acea seară, după ce Ilinca a adormit, m-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Chipul meu obosit, cu cearcăne adânci și ochi stinși, nu mai semăna cu fata visătoare care fusese odată Maria. Am început să plâng în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat: cât timp voi mai rezista așa?

A doua zi dimineață, la farmacie, colega mea, Camelia, m-a tras deoparte.

— Maria, te-ai gândit vreodată să pleci? Să-ți iei copilul și să începi de la zero?

Am râs amar. — Și unde să mă duc? Cu ce bani? N-am pe nimeni aici…

Camelia mi-a strâns mâna. — Ai pe mine. Și sunt sigură că ai mai mult curaj decât crezi.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu dormind pe canapea, cu sticle goale pe masă. Ilinca își făcea temele singură în camera ei. Am simțit un val de revoltă și tristețe. Nu voiam ca fetița mea să creadă că asta e normalitatea.

În zilele următoare, am început să pun bani deoparte din fiecare bacșiș primit la farmacie. Puțin câte puțin. Am vorbit cu Camelia despre posibilitatea de a închiria împreună o garsonieră mică. Ea m-a asigurat că mă va ajuta cu tot ce poate.

Într-o sâmbătă dimineață, când Radu a plecat iar „la o bere”, am făcut bagajele pentru mine și Ilinca. Inima îmi bătea nebunește. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu mai pot trăi așa. Ilinca și cu mine avem nevoie de liniște.”

Când am ieșit pe ușă cu fetița de mână, ea m-a întrebat:

— Mami, unde mergem?

— Unde vom fi fericite, i-am răspuns cu lacrimi în ochi.

Primele luni au fost grele. Garsoniera era mică și friguroasă, dar era a noastră. Ilinca mergea la școală cu hainele vechi, dar zâmbea mai mult ca niciodată. Eu lucram două ture la farmacie și făceam curățenie la o pensiune din apropiere.

Radu a venit după noi de câteva ori, a bătut la ușă și a țipat să ne întoarcem acasă. Dar nu i-am deschis niciodată. Într-o seară, când Ilinca dormea lângă mine în patul îngust, am simțit pentru prima dată liniște în suflet.

Mama mea nu mi-a vorbit luni întregi după ce a aflat ce am făcut.

— Maria, femeia trebuie să-și țină familia unită! Ce exemplu îi dai copilului tău?

Am plâns mult după acea discuție. Dar apoi mi-am dat seama că exemplul pe care îl dau Ilincăi este acela al unei femei care nu acceptă să fie umilită.

Au trecut doi ani de atunci. Acum am un post stabil la farmacie și Ilinca e printre primii la școală. Radu s-a mutat în alt oraș și nu ne mai caută. Mama a început să mă înțeleagă și chiar mă ajută uneori cu fetița.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău rupând familia pentru liniștea noastră. Dar când o văd pe Ilinca râzând fără teamă, știu că am ales corect.

Oare câte femei mai trăiesc încă în umbra promisiunilor goale? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”?