În Umbra Nopții: Când Sora Soțului Meu a Bătut la Ușa Mea cu Copiii Ei

— Nu pot să cred că ai venit aici, Irina! am șoptit printre dinți, încercând să nu trezesc copiii care dormeau în camera alăturată. Era trecut de miezul nopții, iar vântul bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru mic din cartierul Titan. Irina, sora soțului meu, stătea în prag, cu ochii umflați de plâns și cu doi copii adormiți, unul în brațe și celălalt agățat de haina ei subțire.

— Te rog, Ana, nu am unde să mă duc. Nu mai am nimic, nici bani, nici casă, nici pe el… a spus ea, vocea tremurându-i ca o frunză în bătaia vântului.

Am simțit cum mi se strânge inima. Irina nu fusese niciodată apropiată de mine. De fapt, cu ani în urmă, ea fusese cea care răspândise zvonuri urâte despre mine în familie, făcându-mă să mă simt o străină la propria nuntă. Îmi aminteam perfect cum, în ziua aceea, mama soțului meu, doamna Stanciu, mă privise cu răceală, iar rudele șușoteau pe la colțuri. Totul pornise de la Irina. Și acum, după atâta timp, stătea în fața mea, cerând ajutor.

— Intră, am spus în cele din urmă, dând la o parte ușa. Copiii nu au nicio vină.

Irina a intrat încet, cu pași mici, ca și cum s-ar fi temut că podeaua s-ar putea rupe sub greutatea durerii ei. I-am făcut loc pe canapea și am adus o pătură groasă. Fetița cea mică, Maria, s-a trezit și a început să plângă încet. Am luat-o în brațe, fără să mă gândesc, și am simțit cât de firavă era. Mirosea a frig și a teamă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc resentimentele.

Irina a oftat adânc. — Mihai… a plecat. A luat tot. M-a lăsat cu datorii și cu copiii. Nu mai am pe nimeni. Mama nu mă primește, tata nici nu vrea să audă de mine. Am încercat la prieteni, dar toți au dispărut când au aflat că nu am bani.

Am simțit un val de furie amestecat cu milă. Mihai, soțul ei, fusese mereu un tip dubios, dar nimeni nu credea că ar fi în stare să-și abandoneze familia. Și totuși, iată-ne aici.

— Și de ce ai venit la mine? am întrebat, poate prea aspru.

Irina a lăsat capul în jos. — Pentru că tu ești singura care nu m-a întors din drum. Știu că ți-am greșit. Știu că am spus lucruri urâte despre tine. Dar nu mai am pe nimeni. Te rog, Ana, măcar pentru copii…

Am rămas tăcută câteva clipe. În mintea mea, se derulau toate momentele în care m-am simțit umilită, exclusă, judecată. Dar, privind-o pe Maria, care se agăța de gâtul meu cu disperare, am știut că nu pot să-i las pe drumuri.

— Poți să rămâi aici câteva zile, până găsești o soluție, am spus în cele din urmă. Dar să știi că nu am uitat ce ai făcut.

Irina a izbucnit în plâns. — Îți mulțumesc, Ana. Nu o să uit niciodată.

În zilele care au urmat, apartamentul nostru s-a umplut de haos. Copiii alergau prin casă, plângeau, se certau pe jucării. Soțul meu, Radu, a fost șocat când a văzut-o pe Irina la noi acasă.

— Ce cauți aici? a întrebat el, cu vocea ridicată.

— Radu, te rog, nu acum! am intervenit eu. Copiii nu au nicio vină.

Radu s-a uitat la mine cu ochii plini de reproș. — Ana, știi bine ce ne-a făcut. Cum poți să o primești?

— Pentru că nu pot să dorm liniștită știind că niște copii stau în frig, am răspuns eu, cu vocea tremurândă.

Seara, după ce copiii adormeau, Irina și cu mine stăteam la bucătărie, în liniștea apăsătoare a nopții. Uneori plângea, alteori povestea despre cum Mihai o mințise ani la rând, despre cum se simțea captivă într-o viață care nu-i aparținea. Eu ascultam, dar nu puteam să uit trecutul.

Într-o noapte, Irina mi-a spus:

— Ana, știu că nu merit iertarea ta. Dar nu am venit aici să-ți cer iertare pentru mine. Am venit pentru copiii mei. Ei nu trebuie să plătească pentru greșelile mele.

Am simțit cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz. M-am gândit la propria mea copilărie, la nopțile în care mama mă lăsa singură acasă pentru că trebuia să muncească două schimburi ca să ne țină pe linia de plutire. Știam ce înseamnă să nu ai pe nimeni.

După o săptămână, Radu a început să se mai înmoaie. Îi vedea pe copii cum se joacă cu fiul nostru, Vlad, și parcă inima i se mai deschidea puțin. Totuși, tensiunea plutea în aer.

Într-o seară, când toți copiii dormeau, Radu mi-a spus:

— Ana, nu putem să-i ținem aici la nesfârșit. Nu avem bani nici pentru noi.

— Știu, Radu. Dar dacă am fi noi în locul lor?

— Nu știu… Poate că ai dreptate. Dar trebuie să găsim o soluție.

A doua zi am început să caut locuri de muncă pentru Irina. Am mers împreună la primărie să vedem dacă poate primi ajutor social. Am vorbit cu vecinii, cu prietenele mele de la serviciu. Toți păreau să aibă problemele lor și puțini erau dispuși să ajute.

Într-o dimineață, Irina a venit la mine cu ochii strălucind de speranță.

— Ana, am găsit ceva! O doamnă de la biserică are nevoie de cineva să-i facă curat și să aibă grijă de bătrâna ei mamă. Nu e mult, dar e un început.

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Vezi? Încet-încet o să fie bine.

Au trecut două luni de atunci. Irina și copiii s-au mutat într-o garsonieră mică, aproape de noi. Relația noastră nu e perfectă, dar am început să vorbim mai deschis. Uneori încă mă doare când îmi amintesc tot ce mi-a făcut, dar văd cât de mult se străduiește să-și refacă viața.

Mă întreb adesea: cât de mult putem ierta? Oare merită să ne agățăm de trecut sau e mai bine să dăm o șansă noului început? Voi ce ați fi făcut în locul meu?