Eliberarea: Povestea Anei între Umbre și Lumină

— Iar ai uitat să plătești lumina, Radu! Am ajuns acasă după o zi întreagă la birou și m-am împiedicat în întuneric, cu sacoșele grele în mâini. Radu stătea pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul telefonului, ca și cum lumea din jurul lui nu conta. — Lasă, Ana, nu-i sfârșitul lumii. O plătesc mâine, zise el fără să ridice privirea.

M-am prăbușit pe un scaun, simțind cum oboseala și frustrarea mă sufocă. În fiecare zi era la fel: eu alergam între jobul de la contabilitate, cumpărături, gătit, curățenie, iar el… el visa cu ochii deschiși la nu știu ce afacere care nu prindea niciodată contur. Îmi venea să urlu. Dar nu urlam. Tăceam și strângeam din dinți.

Mama îmi spunea mereu: „Ana, nu poți să tragi singură la căruță! O să te trezești că nu mai ai putere nici pentru tine.” Dar eu speram că Radu se va schimba. Că va găsi un job stabil, că va înțelege cât de greu mi-e. În schimb, el se afunda tot mai mult în promisiuni goale și planuri de viitor care nu începeau niciodată.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, fetița noastră de cinci ani, am găsit curajul să-i spun:
— Radu, nu mai pot. Simt că mă sufoc. Nu mai vreau să fiu singură în relația asta.
El a oftat, s-a ridicat și a ieșit pe balcon fără să spună nimic. Am rămas cu lacrimile curgându-mi pe obraji, întrebându-mă dacă nu cumva eu sunt problema.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat:
— Ana, te aud la telefon că ești tot mai tristă. Ce se întâmplă?
— Nimic, mamă… doar oboseală.
— Nu te minți singură! Dacă nu ești fericită, fă ceva! Nu sta doar pentru că „așa trebuie”.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La birou, colega mea Irina m-a tras deoparte:
— Ana, ai cearcăne cât casa. Ce-i cu tine?
— Acasă nu e bine… simt că mă sting.
— Nu meriți asta. Gândește-te la Mara. Vrei să crească văzându-te așa?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Mara cum doarme liniștită și am simțit o durere sfâșietoare: dacă rămân doar din frică? Dacă îi arăt fetei mele că e normal să te sacrifici până nu mai rămâne nimic din tine?

Am început să pun pe hârtie cheltuieli, salarii, posibilități. Dacă aș pleca? Unde aș merge? Mama m-ar primi cu brațele deschise, dar tata… Tata mereu a spus că „familia trebuie ținută cu orice preț”.

Într-o duminică am mers la ei la masă. Tata m-a privit lung:
— Ce-i cu tine, fată? Parcă ai fi umbra ta.
Am înghițit în sec:
— Nu mai pot cu Radu… Simt că mă pierd.
El a tăcut o vreme, apoi a spus:
— Nu e ușor să fii singură cu un copil. Dar nici să tragi la jug toată viața nu-i drept.
Mama mi-a strâns mâna sub masă. Am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar singură.

Când i-am spus lui Radu că vreau să ne despărțim, a izbucnit:
— Și ce-o să faci? Crezi că-i ușor singură? O să vezi tu!
— Poate n-o să fie ușor, dar măcar o să pot respira!
A trântit ușa și a plecat. M-am prăbușit pe podea și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Au urmat luni grele: mutarea la părinți, privirile vecinilor („Uite-o pe Ana, s-a întors acasă cu copilul!”), discuțiile cu Mara („Tati unde e?”), nopțile nedormite și frica de viitor. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am ieșit cu Irina la cafea, am început un curs online de resurse umane, am zâmbit din nou când Mara mi-a adus un desen: „Mami fericită”.

Radu a încercat să se întoarcă. A venit cu flori și promisiuni:
— Ana, hai să mai încercăm…
Dar eu eram deja alt om. I-am spus calm:
— Nu vreau ca Mara să crească văzându-mă nefericită. Nu vreau să fiu o victimă.

Acum locuim într-un apartament mic în oraș. E greu uneori — salariul abia ajunge de la o lună la alta, Mara întreabă uneori de tatăl ei — dar simt că trăiesc din nou. Când privesc în oglindă văd o femeie obosită dar liberă.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă în umbră? Câte au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?