Cina trădării: Povestea unei iubiri puse la încercare între două femei și un bărbat

— De ce miroși a sarmale? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din voce, în timp ce Radu își agăța haina în cuier. Era miercuri seara, iar eu tocmai scosesem din cuptor o tavă cu lasagna, mândră că încercasem ceva nou. Dar mirosul care plutea în jurul lui nu era al meu. Era al ei. Al mamei lui.

Radu a ezitat o clipă, apoi a zâmbit vinovat: — Am trecut pe la mama… doar pentru puțin. A insistat să rămân la masă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când făcea asta, dar niciodată nu recunoscuse atât de ușor. Am încercat să glumesc: — Sper că ai lăsat loc și pentru lasagna mea.

— Sigur, iubito, a spus el, dar privirea îi fugea spre podea.

În acea seară, am mâncat aproape în tăcere. Fiecare îmbucătură era un nod în gât. Îmi imaginam cum stătuse la masa rotundă din bucătăria soacrei mele, cum râsese la glumele ei, cum îi lăuda sarmalele și ciorba de burtă. M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum tot efortul meu de a construi o casă caldă și primitoare nu conta.

A doua zi, am găsit în buzunarul hainei lui un șervețel cu urme de sos roșu și scrisul mamei lui: „Să nu uiți să-i spui Laurei că poate veni oricând la masă.” Am simțit un val de furie și rușine. De ce nu mă simțeam niciodată suficientă? De ce trebuia să concurez cu ea?

Seara următoare, când Radu a venit acasă mai târziu decât de obicei, l-am așteptat în bucătărie. — Ai fost iar la mama?

A oftat: — Laura, nu vreau să ne certăm. E bătrână, se simte singură…

— Și eu? Eu nu contez? Am ridicat vocea fără să vreau. — De ce nu-mi spui când te duci? De ce simt că trebuie să mă ascund după ușă ca să aflu adevărul?

— Nu e vorba despre tine! a răbufnit el. — E mama mea! Nu pot să-i refuz nimic.

Am izbucnit în plâns. — Dar pe mine mă refuzi! Mă refuzi când ai nevoie de cineva care să te asculte, mă refuzi când gătesc pentru tine și tu vii deja sătul acasă!

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a retras în dormitor, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva problema era la mine. Poate că nu eram destul de bună ca soție. Poate că niciodată nu voi putea concura cu legătura dintre el și mama lui.

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la dentist. Orice tentativă de apropiere era blocată de zidul invizibil al resentimentelor.

Într-o duminică dimineață, am primit un telefon de la mama lui Radu: — Laura dragă, nu vrei să vii și tu azi la prânz? Am făcut plăcinta ta preferată cu mere.

Am ezitat. Vocea ei era caldă, dar simțeam o umbră de competiție în fiecare cuvânt. Totuși, am acceptat. Poate era timpul să înfrunt demonii mei.

Când am ajuns acolo, masa era întinsă ca de sărbătoare. Radu zâmbea larg, iar mama lui m-a îmbrățișat strâns. — Ce bine că ai venit! Hai, stai lângă mine!

La început am stat retrasă, ascultând poveștile lor din copilăria lui Radu. Dar apoi am început să observ detalii: felul în care mama lui îi punea mereu cea mai bună bucată în farfurie, cum îi ștergea colțul gurii cu șervețelul ca unui copil mic. Am simțit un amestec de duioșie și gelozie.

După masă, am rămas singură cu ea în bucătărie. — Laura, știu că nu e ușor să fii soție pentru Radu. E băiatul meu și… uneori poate părea că nu te las să-l ai doar pentru tine.

Am privit-o surprinsă. — Simt că nu pot concura cu dumneavoastră…

A oftat adânc: — Nu trebuie să concurezi cu mine. Eu sunt mama lui, dar tu ești femeia care îl iubește acum. Eu îl hrănesc cu amintiri, tu îl hrănești cu viitor.

Cuvintele ei m-au atins mai mult decât mi-aș fi imaginat. Poate că lupta mea nu era cu ea, ci cu propriile mele nesiguranțe.

Seara aceea am petrecut-o vorbind deschis cu Radu. I-am spus cât de mult mă doare când simt că sunt pe locul doi în viața lui. El mi-a mărturisit că uneori se simte prins între două lumi: datoria față de mama și dragostea pentru mine.

— Nu vreau să aleg între voi două, Laura… Nu pot.

— Nu trebuie să alegi… Dar vreau să știu că suntem o echipă.

Am decis împreună să stabilim un ritual: o dată pe săptămână mergem împreună la masa mamei lui Radu și o dată pe săptămână gătim ceva nou doar noi doi acasă. A fost greu la început; vechile răni nu se vindecau peste noapte. Dar încet-încet am început să ne regăsim.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte dintre conflictele noastre pornesc din frici nespuse? Cât de des ne lăsăm conduși de orgoliu și nesiguranță în loc să vorbim sincer despre ce ne doare?

Poate că fiecare familie are propriile sale bătălii tăcute la masa din sufragerie. Dar oare câți dintre noi avem curajul să spunem adevărul până la capăt?