Cererea cumnatului meu: O afacere cu sufletul la mijloc

— Nu pot să cred că ai venit la mine cu așa ceva, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Era a doua zi după aniversarea mea, iar încăperea mirosea încă a tort și lumânări stinse. Vlad, cumnatul meu, stătea cu mâinile împreunate, privindu-mă fix, fără să clipească.

— Rareș, nu e vorba doar despre mine. E vorba despre toți. Despre Ana. Despre familia ta. Trebuie să mă ajuți, altfel totul se duce de râpă.

Mi-am trecut mâna prin păr, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese Vlad, omul pe care îl considerasem mereu distant și rece, să-mi ceară ajutorul într-o problemă atât de gravă?

Totul părea atât de simplu cu doar câteva zile în urmă. Împlinisem 30 de ani și sărbătorisem cu familia restrânsă: Ana, sora mea mai mare și salvatoarea mea din copilărie, Vlad — soțul ei, și părinții noștri. De fiecare dată când suflam în lumânări, mă gândeam la ziua aceea când Ana m-a scos din flăcări. Aveam doar șase ani. Casa noastră veche din Ploiești luase foc din cauza unei sobe defecte. Ana m-a tras afară pe geam, cu mâinile arse și pline de funingine. De atunci, am simțit că îi datorez totul.

Dar Vlad? Vlad era altfel. Om de afaceri, mereu pe fugă, mereu cu telefonul la ureche. Nu l-am plăcut niciodată cu adevărat. Părea că nu-i pasă de nimic altceva decât de bani și imagine.

— Ce vrei de la mine? am întrebat printre dinți.

— Am nevoie să semnezi niște acte. E doar o formalitate. Firma mea are probleme cu ANAF-ul și dacă nu rezolvăm rapid, riscăm să pierdem totul. Dacă tu ai fi administrator temporar pe hârtie…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu știam multe despre afacerile lui Vlad, dar auzisem zvonuri: evaziune fiscală, contracte dubioase cu primării din sate uitate de lume.

— Și dacă mă bag în asta și mă trezesc cu mascații la ușă? Ce le spun? Că am făcut-o pentru tine?

Vlad a zâmbit amar:

— Rareș… Ana nu trebuie să știe nimic. Te rog.

Asta m-a lovit cel mai tare. Sora mea… Dacă ar fi aflat că m-am implicat în ceva ilegal pentru bărbatul ei… Dar cum puteam să refuz? Cum puteam să uit că îi datorez viața?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartamentul mic din București, privind fotografiile cu mine și Ana din copilărie. Într-una eram amândoi pe o bancă în parc, ea mă ținea strâns de mână. Mereu a fost acolo pentru mine.

A doua zi am mers la biroul lui Vlad. Era într-o clădire nouă din Pipera, totul lucios și rece. Mi-a pus actele în față.

— Doar semnezi aici și aici. Nu va afla nimeni.

Am luat pixul în mână. Mâinile îmi tremurau.

— Dacă pățește ceva Ana din cauza asta…

— Nu va păți nimic! Te asigur eu!

Am semnat. Am simțit că trădez tot ce însemna Ana pentru mine.

Au trecut două săptămâni până când totul a explodat. Într-o dimineață, la ora șase, am auzit bătăi puternice în ușă. Poliția economică. Percheziție la domiciliu. Mama a leșinat când a auzit la știri că Rareș Popescu e anchetat pentru complicitate la evaziune fiscală.

Ana a venit plângând la secție.

— Cum ai putut să faci asta? De ce nu mi-ai spus?

Nu am avut curaj să o privesc în ochi.

— Am făcut-o pentru tine… Pentru voi…

— Nu ți-am cerut niciodată să te sacrifici pentru mine! a țipat ea printre lacrimi.

Vlad a dispărut câteva zile. Când l-au găsit, era deja prea târziu: transferase banii într-un cont din Cipru și plecase din țară.

Am rămas singur cu rușinea și vina. Familia mea era distrusă: părinții nu mai vorbeau cu mine, Ana nu mă mai suna deloc. Presa scria articole peste articole despre „fratele administratorului-fantomă”.

Într-o seară târzie, Ana a venit la mine acasă. Era palidă și obosită.

— Rareș… Nu pot să te iert acum. Dar nici nu pot să uit că mi-ai salvat viața de atâtea ori după incendiu… Poate că suntem blestemați să ne salvăm unul pe altul și să ne rănim fără să vrem.

A plecat fără să spună altceva.

Acum stau singur în bucătărie și privesc flacăra unei lumânări mici. Mă întreb dacă există vreo cale de a repara ce-am stricat sau dacă unele greșeli ne urmăresc toată viața.

Oare cât valorează loialitatea față de familie atunci când adevărul doare mai tare decât orice pedeapsă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?