Casa mea, prietenii mei și prețul încrederii: O poveste despre limite și dezamăgire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! Am strigat, cu vocea tremurândă, privind pereții murdari și podeaua zgâriată din sufrageria casei mele. Mirosul de mucegai și urmele de pantofi murdari mă izbeau ca o palmă peste față. Sorina, prietena mea din copilărie, stătea în prag cu ochii în pământ, iar soțul ei, Radu, încerca să evite privirea mea.

Totul a început acum un an, într-o seară ploioasă de martie. Tocmai mă mutasem la București pentru un nou job la o agenție de publicitate, iar apartamentul moștenit de la bunica din Ploiești rămăsese gol. Sorina m-a sunat plângând: „Te rog, Irina, nu mai avem unde să stăm. Proprietarul ne-a dat afară și nu găsim nimic pe bugetul nostru. Doar câteva luni, până ne punem pe picioare.”

Am ezitat. Îmi aminteam cum ne jucam împreună în curtea școlii, cum ne-am ținut una alteia părul la balul de absolvire. Cum să refuz? „Bine, Sorina. Cheile sunt la mama. Aveți grijă de casă, vă rog.”

Primele luni au trecut fără probleme. Vorbeam la telefon, îmi povestea cum băiețelul lor, Vlad, a început să meargă la grădinița din cartier. Dar apoi au început să apară semnele: vecina de la doi mi-a scris că se aud certuri noaptea, administratorul blocului m-a sunat să-mi spună că nu s-au plătit întreținerea și gunoiul se adună pe scară.

Am încercat să vorbesc cu Sorina. „E greu, Irina, dar ne descurcăm. O să plătim totul luna viitoare.” Am crezut-o. Apoi au trecut trei luni și nu mai răspundea la telefon.

Într-o zi de toamnă târzie am decis să merg neanunțată la apartament. Am urcat scările cu inima bătându-mi nebunește. Ușa era întredeschisă. Înăuntru, haos: cutii goale de pizza pe masă, jucării sparte pe jos, pete de cafea pe pereți. Parchetul era umflat de la apă scursă din baie. În dormitor, haine aruncate peste tot și un miros greu de tutun.

— Sorina! am strigat din prag.

A apărut cu ochii umflați de plâns. „Nu am vrut să fie așa… Radu și-a pierdut jobul, eu nu găsesc nimic stabil… Am vrut să-ți spun, dar mi-a fost rușine.”

— Și casa? Casa asta e tot ce mi-a rămas de la bunica! Cum ai putut?

Radu a ieșit din baie, evitându-mi privirea. „O să reparăm totul. Promitem.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era doar despre bani sau despre casa distrusă. Era despre încredere, despre prietenia noastră care se făcea țăndări sub ochii mei.

Am plecat fără să mai spun nimic. În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: am chemat un zugrav, un instalator, am făcut curățenie generală cu mama și tata care m-au certat blând: „Ți-am zis noi să nu amesteci prietenia cu banii.”

Sorina și Radu au plecat fără să lase cheia sau vreun ban pentru reparații. Nici măcar un mesaj de rămas-bun.

Am stat nopți întregi întrebându-mă unde am greșit. Oare am fost prea bună? Prea naivă? Sau poate nu există prietenii adevărate când vine vorba de bani și proprietate?

La Crăciun am primit o felicitare anonimă: „Iartă-ne.” Nu știu dacă era de la ei sau doar o coincidență amară.

Acum stau în sufrageria refăcută și privesc pereții proaspăt vopsiți. Încerc să-mi recuperez liniștea și să învăț din greșeli.

Mă întreb adesea: cât valorează o prietenie? Și unde ar trebui să tragem linia între ajutor și sacrificiu? Poate că uneori trebuie să avem curajul să spunem „nu”, chiar dacă doare.