Casa care ne-a despărțit: Povestea unei nunți cu gust amar

— Nu pot să cred! Cum să faceți așa ceva chiar la nuntă?!

Vocea lui Vlad răsuna peste muzica din salon, iar privirile invitaților se întorceau spre noi ca niște reflectoare necruțătoare. Mă uitam la el, cu rochia albă strânsă în pumni, simțind cum bucuria zilei se scurgea din mine ca nisipul printre degete. Soțul meu, Radu, încerca să-l calmeze, dar Vlad era de neclintit. Lângă el, Andreea, soția lui, își strângea geanta la piept și mă privea cu ochi umezi, plini de reproș.

Totul începuse cu doar câteva minute înainte, când mama lui Radu, doamna Stanciu, s-a ridicat să țină un toast. Cu vocea ei caldă și sigură, a anunțat că ne oferă drept cadou de nuntă o casă în cartierul Cotroceni. O casă! Invitații au aplaudat, iar eu am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Nu știam nimic despre acest gest. M-am uitat la Radu, care părea la fel de surprins ca mine.

Dar Vlad… Vlad a rămas nemișcat. L-am văzut cum strânge maxilarul și cum îi tremură mâinile. Știam că el și Andreea se chinuiau de ani buni să-și cumpere un apartament. Știam cât de greu le era cu ratele și cât de mult își doreau stabilitate pentru fetița lor, Ilinca.

— E rușinos! a izbucnit Vlad. Să faceți paradă cu banii voștri când știți bine prin ce trecem noi!

— Vlad, te rog… nu e momentul… am încercat eu să-l liniștesc, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu e momentul? Pentru voi poate nu e! Pentru noi e clar că nu contăm!

Andreea a tras ușor de mâneca lui Vlad.

— Hai să plecăm, Vlad. Nu mai are rost…

Și-au luat fetița și au ieșit din sală, lăsând în urmă o tăcere grea și priviri pline de judecată. Mama mea plângea în colțul ei, tata încerca să-i explice ceva soacrei mele, iar eu simțeam că mă prăbușesc.

Restul serii a trecut ca prin ceață. Am dansat mecanic, am zâmbit pentru poze, dar în sufletul meu era doar gol. Radu m-a strâns la piept și mi-a șoptit:

— O să vorbim cu ei mâine. O să fie bine.

Dar nu a fost bine. A doua zi, Vlad nu mi-a răspuns la telefon. Nici Andreea. Mama îmi spunea mereu că „sângele apă nu se face”, dar eu simțeam că sângele nostru tocmai se subțiase până la dispariție.

Au trecut săptămâni. Am încercat să-i caut la serviciu pe Vlad, dar colegii mi-au spus că e mereu ocupat sau plecat. Am trimis mesaje Andreei, dar răspunsurile erau scurte și reci: „Suntem bine.” „Nu avem timp.”

Într-o seară, am mers la ei acasă fără să anunț. Am stat pe palier minute bune înainte să bat la ușă. Când mi-a deschis Vlad, m-a privit ca pe o străină.

— Ce vrei?

— Să vorbim… Te rog…

A oftat și mi-a făcut semn să intru. În sufragerie mirosea a supă caldă și a jucării împrăștiate. Ilinca desena pe covor și m-a salutat timid.

— Vlad… nu am știut nimic despre casa aia. Nici Radu nu știa. A fost decizia soacrei…

— Nu contează! Pentru voi totul vine ușor! Noi muncim pe brânci și tot nu reușim! Știi cât am plâns Andreea după nuntă? Știi cum s-a simțit când toată lumea ne compara cu voi?

Andreea a intrat în cameră cu ochii roșii.

— Nu e vina lor, Vlad… Dar nici nu pot să mai vin la mesele de familie unde toată lumea vorbește doar despre cât noroc au avut Ana și Radu…

Am simțit cum mă sufoc.

— Dar nu vreau să vă pierd… Suntem frați!

Vlad s-a uitat la mine lung.

— Poate că suntem frați, dar viața ne-a pus pe drumuri diferite. Poate că norocul nu e pentru toți la fel…

Am plecat cu inima frântă. De atunci, relația noastră a rămas rece. Ne vedem rar, la aniversări sau sărbători, dar între noi e mereu un zid invizibil.

Uneori mă întreb dacă fericirea mea merită prețul acesta. Dacă un gest făcut din generozitate poate rupe o familie sau dacă vina e doar în felul în care alegem să privim lucrurile. Oare există vreo cale de împăcare sau rănile astea nu se vor vindeca niciodată?