Când vecinii devin familie… și apoi străini

— Nu pot să cred, Roxana, tu chiar ai lăsat cheia apartamentului la Maria? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din amestecat zahărul, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când discuția noastră ajungea aici.

— Vlad, sunt vecinii noștri de patru ani. Au avut grijă de pisică când am fost la mare, ne-au ajutat cu mobila, ne-am petrecut Crăciunul împreună… Cum să nu am încredere?

El a oftat, privindu-mă cu acea expresie pe care o avea când simțea că ceva nu e în regulă, dar nu voia să mă rănească. — Poate că tocmai asta e problema. Ne-am apropiat prea mult. Oamenii nu sunt mereu ceea ce par.

Nu i-am răspuns atunci. Am preferat să mă agăț de rutina noastră: cafeaua, știrile la televizor, planurile pentru ziua de muncă. Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Maria și Sorin fuseseră sprijinul nostru în cele mai grele momente — când mama lui Vlad a murit și nu aveam pe nimeni la București, când am pierdut sarcina și nu puteam să vorbesc cu nimeni altcineva decât cu Maria. Erau familia pe care ne-o alesesem.

Totul s-a schimbat într-o seară de aprilie. Vlad a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând pe canapea, cu telefonul în mână. — Ce s-a întâmplat? a întrebat el, speriat.

I-am arătat mesajul primit de la vecina de la etajul trei, doamna Stanciu: „Roxana, nu vreau să mă bag, dar am văzut-o pe Maria ieșind din apartamentul vostru azi, pe la prânz. Era grăbită și părea agitată.”

— Poate a venit să ia ceva pentru pisică… am încercat eu să găsesc o explicație.

Vlad a dat din cap. — Nu avem nimic pentru pisică acolo. Și nici nu i-ai spus să vină azi.

Am încercat să-mi alung gândurile negre, dar în zilele următoare au început să dispară lucruri mici: un parfum nou, niște bijuterii vechi de la mama, chiar și niște bani dintr-un plic ascuns în dulap. La început am crezut că uitasem eu unde le-am pus. Dar Vlad era convins că nu era vorba de neatenție.

Într-o seară, după ce am adunat curaj, am bătut la ușa Mariei. M-a întâmpinat cu zâmbetul ei larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Roxana! Ce surpriză! Hai, intră!

Am intrat, simțindu-mă ca un intrus în casa pe care o cunoșteam atât de bine. Sorin era la bucătărie și făcea clătite pentru fetița lor, Ilinca.

— Maria… trebuie să te întreb ceva. Ai fost la noi în apartament zilele astea?

Zâmbetul i s-a stins pentru o clipă. — Da… adică… ai zis că pot intra oricând dacă e nevoie. Am uitat să-ți spun, am luat niște lapte pentru Ilinca. Sper că nu te superi…

— Nu despre lapte e vorba — am spus eu, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă. Au dispărut niște lucruri…

Sorin a ieșit din bucătărie și s-a uitat la noi cu sprâncenele ridicate.

— Ce fel de lucruri? a întrebat el.

— Bijuterii, bani… parfumuri. Și nu găsim nicio explicație.

Maria s-a înroșit la față și a început să plângă. — Roxana, te rog să mă crezi… n-aș face niciodată așa ceva! Poate Ilinca s-a jucat cu ceva și a uitat unde le-a pus…

Am plecat de acolo cu inima grea și cu Vlad tăcut lângă mine. În zilele următoare, relația noastră cu Maria și Sorin s-a răcit brusc. Ne salutam pe scară, dar nu mai era nimic din apropierea de altădată. Fetița lor mă privea trist când trecea pe lângă mine.

Adevărul a ieșit la iveală după două săptămâni, când poliția a venit la ușa noastră. Cineva făcuse o plângere anonimă despre dispariția unor obiecte din mai multe apartamente din bloc. Când au verificat camerele de supraveghere montate recent la intrare, au văzut-o pe Maria intrând și ieșind din apartamentele vecinilor, inclusiv al nostru.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu doar că fusesem trădați de cei pe care îi consideram familie, dar toată scara știa acum povestea noastră. Maria a recunoscut totul: avea datorii mari la bancă și nu știa cum să iasă din ele fără să-și piardă casa.

În zilele care au urmat, am primit priviri compătimitoare de la vecini și telefoane de la rude care aflaseră povestea prin „radio-șanț”. Vlad era furios și dezamăgit; eu eram sfâșiată între milă și furie.

Într-o seară târzie, m-am întâlnit cu Maria pe scară. Avea ochii umflați de plâns și tremura toată.

— Roxana… îmi pare rău… Nu știu ce-a fost în capul meu…

Am vrut să-i spun ceva dureros, dar m-am oprit. Am văzut disperarea din ochii ei și mi-am dat seama că niciun cuvânt nu putea repara ce se întâmplase.

Acum, după luni de zile în care ne-am izolat de toți vecinii și am schimbat yala ușii, încă mă întreb: unde se termină încrederea și unde începe naivitatea? Oare putem vreodată să cunoaștem cu adevărat oamenii pe care îi lăsăm în viața noastră?

Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată. Dar încă mă întreb: dacă nu mai putem avea încredere nici măcar în cei pe care îi considerăm familie, ce ne mai rămâne?