Când vecina mea a plecat: Povestea mea cu doamna Elena

— Nu vă supărați, domnule Mircea, puteți să mă ajutați cu televizorul? Nu mai merge de azi-dimineață și nu știu ce să-i fac.

Vocea tremurată a doamnei Elena răsună dincolo de ușa apartamentului ei, iar eu, cu telecomanda încă în mână, mă opresc din a schimba canalele la știrile de seară. Mă ridic încet, simțind fiecare încheietură protestând, și mă îndrept spre ușa mea. De când a plecat Alina, fiica ei, la Londra, apartamentul de vizavi pare mai întunecat, iar pașii doamnei Elena se aud tot mai rar pe hol.

— Sigur că da, doamnă Elena, vin imediat! răspund, încercând să-mi ascund oboseala din voce.

Asta era a treia oară săptămâna asta când mă chema pentru câte o nimica toată. Prima dată a fost cu telefonul, apoi cu o pungă de cumpărături prea grea. Dar azi, când i-am văzut ochii umezi și mâinile tremurânde pe clanță, am simțit că nu e vorba doar de televizor. Am intrat în apartamentul ei mic și ordonat, unde mirosul de levănțică și vechi m-a izbit ca un val de amintiri din copilărie.

— Să știți că nu vreau să vă deranjez mereu… dar mi-e tare greu singură. Alina zice că nu poate veni decât la Crăciun anul ăsta. Și… nu prea am cu cine să stau de vorbă.

Am zâmbit stângaci și m-am aplecat la televizor. În câteva minute am rezolvat problema — era doar un cablu slăbit — dar nu m-am grăbit să plec. Am rămas pe canapea, ascultând-o cum povestește despre vremurile când blocul era plin de copii și râsete, despre soțul ei care nu mai e de mult și despre dorul de Alina.

Așa a început totul. La început, eram doar vecinul care ajută din când în când. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar vizitele mele au devenit tot mai dese. Îi aduceam pâine proaspătă de la brutărie, îi citeam scrisorile primite de la Alina sau pur și simplu stăteam la o cafea și ascultam radioul împreună.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am găsit-o plângând în fața ferestrei. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu devin o povară pentru Alina. Și pentru dumneavoastră. Nu vreau să vă stric bătrânețea cu necazurile mele.

M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Adevărul era că și eu mă simțeam inutil de când m-am pensionat. Copiii mei sunt plecați la Cluj, nevasta mea s-a stins acum trei ani… Casa mea e prea mare și prea tăcută.

— Doamnă Elena, să știți că și mie mi-e frică uneori. Dar nu sunteți o povară. Dimpotrivă… cred că ne facem bine unul altuia.

A zâmbit timid și mi-a strâns mâna. De atunci, am început să gătim împreună — ea făcea cele mai bune sarmale din bloc, iar eu mă pricepeam la plăcinte cu mere. Am mers împreună la piață, ne-am uitat la meciuri și am râs de emisiunile vechi de varietăți.

Dar nu totul era roz. Într-o zi, Alina a sunat pe Skype și m-a rugat să vin la ea acasă urgent. Doamna Elena căzuse în baie și nu reușea să se ridice. Am alergat cât am putut de repede — inima îmi bătea ca un ciocan — și am găsit-o întinsă pe gresie, cu lacrimi în ochi.

— Nu spune nimic Alinei! O să creadă că nu mă descurc deloc fără ea…

Am ajutat-o să se ridice și i-am promis că va fi secretul nostru. Dar noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toți bătrânii rămași singuri prin blocurile astea vechi, la copiii lor plecați după un trai mai bun prin lume… Și la cât de ușor putem deveni invizibili unii pentru alții.

În zilele următoare am început să fiu mai atent: îi făceam cumpărăturile fără să mă roage, îi aduceam medicamentele prescrise de doctor și îi lăsam bilețele cu glume pe masă ca să-i smulg un zâmbet.

Odată cu venirea iernii, relația noastră s-a adâncit. Ne povesteam viețile ca doi vechi prieteni: eu despre tinerețea mea la combinatul din oraș, ea despre anii când era educatoare la grădiniță. Am descoperit că avem aceleași frici — frica de singurătate, frica de boală, frica de a fi uitați.

Într-o seară geroasă, după ce am împodobit bradul împreună (un brad micuț din plastic, dar plin cu globuri vechi), doamna Elena mi-a spus:

— Mircea, dacă n-ai fi fost tu… cred că m-aș fi stins demult. Dar uite că viața ne dă uneori șansa să fim familie chiar dacă nu avem același sânge.

M-au podidit lacrimile. Nu-mi imaginam că bătrânețea poate fi atât de plină de sens doar pentru că ai pe cineva aproape.

Când Alina a venit acasă de Crăciun, a găsit-o pe mama ei mai veselă ca niciodată. Ne-a îmbrățișat pe amândoi și mi-a spus:

— Domnule Mircea, nu știu cum să vă mulțumesc…

I-am zâmbit și i-am spus că nu trebuie să-mi mulțumească nimeni. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că fac parte dintr-o familie.

Acum mă întreb: câți dintre noi trecem pe lângă vecinii noștri fără să știm cât de mult ar avea nevoie doar de o vorbă bună sau o mână întinsă? Oare cât ar costa să fim puțin mai atenți unii cu alții? Poate că adevărata bogăție a bătrâneții nu stă în pensie sau în liniște, ci în oamenii pe care îi avem aproape.