Când mama lui Radu a devenit musafirul nostru nepoftit: Povestea unei familii încercate

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam valiza mare, roșie, a Mariei, mama lui Radu, trântită în mijlocul holului nostru îngust din apartamentul de la etajul patru. Radu stătea cu ochii în pământ, evitându-mi privirea, iar Maria își strângea palmele una în alta, încercând să pară cât mai mică.

— E mama mea, Irina. N-avea unde să se ducă… a murmurat el, ca și cum asta ar fi trebuit să explice totul.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De două luni născusem pe Vlad, primul nostru copil. Eram epuizată, hormonii îmi jucau feste, iar fiecare zi era o luptă între dorința de a fi o mamă bună și neputința de a mă ridica din pat. Mama mea, Elena, venea des să mă ajute — gătea, făcea curat, mă lăsa să dorm câteva ore. Dar niciodată nu rămânea peste noapte. Știa că avem nevoie de intimitate.

Maria însă… Maria era altfel. Din prima seară a dormit pe canapea, dar dimineața o găseam deja în bucătărie, cotrobăind prin dulapuri. Începea să-mi spună cum să-l țin pe Vlad, ce să-i dau să mănânce, cum să-l îmbrac. La început am încercat să fiu politicoasă.

— Mulțumesc, Maria, dar prefer să fac eu baie copilului.

— Lasă, mamă, că știu eu mai bine! Am crescut trei copii! mi-a răspuns cu un zâmbet larg, dar cu o privire tăioasă.

Radu era prins la mijloc. Îl vedeam cum se furișează seara în dormitorul nostru și oftează adânc. Încercam să-i vorbesc calm.

— Radu, nu mai pot. Simt că nu mai am aer. Nu e casa noastră, e casa Mariei acum.

— O să fie doar câteva luni… până își găsește ceva. Te rog, ai răbdare.

Dar lunile au trecut. Maria nu părea deloc grăbită să plece. Începuse să invite vecinele la cafea în sufrageria noastră, să mute mobila după bunul plac și să-mi critice orice decizie legată de Vlad.

— Nu vezi că plânge? E de la laptele tău. Poate nu ai destul…

M-am simțit mică și neputincioasă. Mama încerca să mă susțină la telefon.

— Irina, trebuie să-i spui clar lui Radu ce simți. Nu poți trăi așa!

Dar cum să-i spun? Radu era singurul copil rămas în țară; frații lui erau plecați în Italia și Spania. Maria se simțea singură după ce soțul ei murise anul trecut. Știam toate astea… dar nu puteam ignora faptul că familia mea se destrăma sub ochii mei.

Într-o seară, după ce Vlad adormise cu greu din cauza colicilor și eu plângeam pe ascuns în baie, am auzit-o pe Maria vorbind la telefon cu sora ei:

— Irina nu știe să fie mamă. Săracul Vlad… Noroc că sunt eu aici!

M-am prăbușit pe gresia rece și am simțit cum toată furia și tristețea din ultimele luni mă sufocau. A doua zi dimineață i-am spus lui Radu:

— Ori găsim o soluție pentru mama ta, ori eu plec cu Vlad la mama mea.

A fost pentru prima dată când l-am văzut speriat cu adevărat. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața noastră. Maria plângea în sufragerie, Radu încerca să o liniștească, iar eu stăteam cu Vlad în brațe, simțindu-mă vinovată pentru tot.

— Nu vreau să vă despart! Dar nici nu pot trăi așa! am izbucnit.

Au urmat zile tensionate. Radu a început să caute o garsonieră pentru Maria. Ea s-a supărat teribil:

— După tot ce am făcut pentru voi… M-ați dat afară ca pe un câine!

Am încercat să-i explic:

— Nu e vorba că nu te vrem aproape. Dar avem nevoie de spațiul nostru ca familie tânără.

A acceptat greu. Când a plecat, casa a părut brusc prea liniștită. Dar între mine și Radu rămăsese o fisură adâncă. Ne certam des despre limitele familiei extinse, despre loialitate și sacrificiu.

Au trecut luni până când am reușit să ne regăsim echilibrul. Maria venea acum doar în vizită — uneori cu prăjituri pentru Vlad, alteori doar ca să stea de vorbă la o cafea. Relația noastră s-a schimbat: nu mai eram nora docilă care accepta orice; am învățat să spun „nu” și să-mi apăr familia.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă am fost prea dură cu Maria. Dar știu sigur că dacă nu aș fi pus limitele acelea atunci, poate că nici familia mea nu ar mai fi existat astăzi.

Oare câte familii din România trec prin astfel de încercări? Unde ar trebui trasată linia între ajutor și intruziune? Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propriul răspuns.