Când adevărul doare: Prietenie, trădare și un copil

— Nu pot să cred! Am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam copilul din brațele Irinei. Ochii lui mari, căprui, mă fixau cu o intensitate care mi-a strâns inima. Avea aceeași privire pătrunzătoare ca Vlad, soțul meu. M-am simțit de parcă pământul mi-ar fi fugit de sub picioare.

Irina m-a privit nedumerită, zâmbind obosită. — Ce-i cu tine, Ana? Nu vrei să-l ții puțin?

Am dat din cap, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Am luat copilul în brațe și am simțit cum o avalanșă de gânduri îmi invadează mintea. Era imposibil… sau poate nu? În ultimele luni, Vlad fusese tot mai distant, iar Irina părea mereu obosită, dar am pus totul pe seama stresului. Acum, însă, toate piesele puzzle-ului păreau să se așeze într-un mod dureros de clar.

Am plecat de la maternitate cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre casă, am încercat să-mi adun gândurile. Vlad era la serviciu, dar știam că nu voi putea dormi până nu aflu adevărul. Am scotocit prin telefonul lui — ceva ce nu făcusem niciodată înainte — și am găsit conversații șterse cu Irina. Doar câteva mesaje rămase, aparent banale, dar destule cât să-mi dea fiori pe șira spinării.

Seara, când Vlad a intrat pe ușă, l-am privit altfel. — Vlad, trebuie să vorbim.

A oftat, obosit. — Ce s-a întâmplat?

— Ai fost vreodată sincer cu mine? Ai ceva să-mi spui despre Irina?

A ezitat o clipă prea lungă. — Ce vrei să spui?

— Copilul ei… Vlad, are ochii tăi! Am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji.

Vlad a rămas mut. Apoi a lăsat capul în jos. — Ana… n-am vrut niciodată să te rănesc.

Totul s-a prăbușit atunci. Am simțit cum lumea mea se destramă sub greutatea trădării. Irina, cea pe care o consideram sora mea, și Vlad, omul cu care îmi împărțisem viața timp de zece ani… Cum au putut?

În zilele următoare am trăit ca într-un coșmar. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce nu mai răspund la telefon. Am mințit-o că sunt răcită. Nu puteam să-i spun adevărul — nici măcar nu puteam să-l rostesc cu voce tare.

Irina a venit la mine acasă după câteva zile. Avea ochii roșii și fața trasă. — Ana, te rog… lasă-mă să-ți explic!

— Ce să-mi explici? Că mi-ai furat soțul? Că mi-ai mințit în față atâția ani?

A izbucnit în plâns. — Nu a fost nimic planificat! A fost o greșeală… eram amândoi vulnerabili… Tu erai plecată la ai tăi atunci când s-a întâmplat…

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. — O greșeală? Copilul acela este o greșeală?

Irina a tăcut și a dat din cap încet. — Nu… Dar nu voiam să pierd prietenia ta.

— Prietenia noastră a murit în ziua în care ai ales să-mi ascunzi adevărul!

După ce a plecat Irina, am stat ore întregi privind tavanul. M-am întrebat dacă există vreo cale de a ierta o asemenea trădare. Vlad încerca să vorbească cu mine, dar nu puteam să-l privesc fără să simt un gol imens în suflet.

Într-o seară, mama a venit la mine fără să anunțe. M-a găsit plângând pe canapea.

— Ana, ce s-a întâmplat?

Am izbucnit: — Toată viața mea e o minciună! Vlad m-a înșelat cu Irina și copilul ei e al lui!

Mama m-a luat în brațe și m-a legănat ca pe un copil mic. — Draga mea… oamenii greșesc. Dar tu trebuie să te gândești la tine acum. Să vezi ce vrei tu de la viață.

Zilele au trecut greu. La serviciu abia reușeam să mă concentrez; colegii mă priveau cu milă când vedeau cât de abătută sunt. Tata m-a sunat și el: — Ana, orice ar fi, noi suntem aici pentru tine.

Într-o dimineață am primit un mesaj de la Irina: „Te rog, hai să ne vedem încă o dată.”

Am acceptat, deși nu știam dacă mai am puterea să o ascult.

Ne-am întâlnit în parcul unde obișnuiam să ne plimbăm când eram adolescente. Irina avea copilul în brațe.

— Ana… știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau ca fiul meu să știe cine ești tu pentru mine… și pentru el.

Am privit copilul și am simțit un val de tristețe și furie amestecate cu o iubire ciudată pentru acea ființă nevinovată.

— Nu știu dacă pot ierta vreodată… Dar nu vreau ca el să sufere pentru greșelile voastre.

Irina a izbucnit din nou în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

Acum, după luni de zile de la acea zi fatidică din maternitate, încă mă lupt cu întrebările: pot ierta? Pot merge mai departe fără să port povara trădării? Sau adevărul doare prea tare ca să mai pot avea vreodată încredere?

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet… Dar oare merită să ne pierdem sufletul pentru greșelile altora? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?