Banii sau dragostea? Ziua în care am lăsat totul în urmă

— Nu mă interesează decât banii ei, mamă. Crezi că aș fi rămas cu Irina dacă nu avea casa aia moștenită?

Am simțit cum mi se taie respirația. Stăteam în hol, cu mâna pe clanța ușii, iar cuvintele lui Vlad mi-au străpuns inima ca un cuțit. Nu știu dacă a vrut să mă aud sau dacă pur și simplu nu-i mai păsa. Mama lui, doamna Stanciu, a oftat adânc și i-a răspuns cu voce joasă:

— Vlad, nu e frumos ce faci. Dar dacă tot ai ajuns până aici, ai grijă să nu pierzi totul.

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Am intrat în dormitor ca o umbră și m-am prăbușit pe pat. Lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri. Toată viața mea, toate visele mele despre familie, dragoste și încredere s-au prăbușit într-o singură secundă. M-am gândit la anii petrecuți împreună, la serile când râdeam amândoi la filme proaste, la vacanțele la munte, la promisiunile făcute sub stele. Oare totul fusese o minciună?

Noaptea aceea a fost un coșmar fără sfârșit. Vlad a venit târziu în cameră, mirosind a whisky și a fum de țigară. S-a trântit pe partea lui de pat fără să spună nimic. Am stat cu ochii deschiși până dimineața, ascultându-i respirația grea și încercând să-mi adun curajul.

A doua zi, am făcut ceea ce nu credeam că voi fi vreodată capabilă să fac: am sunat la agenția imobiliară și am pus casa la vânzare. Am împachetat câteva haine, actele și albumul cu poze din copilărie. Am lăsat pe masă o scrisoare scurtă: „Nu pot trăi într-o minciună. Irina.”

Câteva zile mai târziu, am plecat din București fără să mă uit înapoi. M-am mutat într-un orășel mic din Moldova, unde nu mă cunoștea nimeni. Am găsit o garsonieră modestă și un job la o librărie veche, unde mirosul de hârtie îngălbenită m-a ajutat să uit pentru câteva ore cine am fost.

Primele luni au fost un amestec de liniște apăsătoare și dor sfâșietor. În fiecare seară, mă întrebam dacă Vlad mă căuta sau dacă era prea ocupat să împartă banii mei cu altcineva. Mama mă suna zilnic, plângând la telefon:

— Irina, vino acasă! Nu poți fugi la nesfârșit! Oamenii greșesc, dar familia e familie!

Dar eu nu puteam să iert. Nu puteam să uit privirea goală a lui Vlad din ultimele luni, felul în care mă făcea să mă simt invizibilă în propria mea casă.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am primit o scrisoare de la el. Era scurtă, scrisă cu litere mari și grăbite:

„Nu știu unde ești și nici nu mai contează. Ai luat totul cu tine: banii, liniștea mea, orice urmă de iubire care mai era între noi. Să fii fericită.”

Am rupt scrisoarea în bucăți mici și le-am aruncat pe geam. Am simțit o eliberare ciudată, dar și un gol imens în suflet.

La librărie, am început să vorbesc mai mult cu Ana, colega mea de la casierie. Era o femeie simplă, trecută prin două divorțuri și cu un fiu adolescent rebel. Într-o seară, după ce am închis magazinul, m-a invitat la ea acasă la o cană de ceai.

— Știi ce cred eu? — mi-a spus Ana privind spre fereastră — Oamenii nu se schimbă niciodată cu adevărat. Dar noi putem alege dacă vrem să rămânem lângă ei sau nu.

Am zâmbit amar.

— Dar dacă alegem greșit? Dacă fugim când ar trebui să luptăm?

Ana a ridicat din umeri.

— Uneori fuga e singura formă de supraviețuire.

În acea noapte am visat că mă întorc acasă și îl găsesc pe Vlad plângând în bucătărie. M-am trezit cu inima bătând nebunește și cu lacrimi pe obraz.

Au trecut luni de atunci. Am început să mă obișnuiesc cu noua mea viață: dimineți liniștite cu cafea amară, clienți care caută cărți vechi și discuții lungi cu Ana despre sensul vieții. Dar uneori, când plouă sau când văd un cuplu ținându-se de mână pe stradă, simt cum rana din sufletul meu se deschide din nou.

Mama încă speră că mă voi întoarce acasă. Prietenii mei din București îmi trimit mesaje rare, dar eu nu le răspund niciodată. M-am izolat de toți cei care ar putea să-mi amintească cine am fost.

Și totuși… uneori mă întreb: dacă aș fi rămas și aș fi luptat pentru căsnicia mea? Dacă aș fi încercat să-l schimb pe Vlad sau să-i arăt cât de mult m-a rănit? Sau poate că adevărata curaj este să recunoști când trebuie să pleci?

Poate că niciodată nu vom ști sigur dacă am făcut alegerea corectă. Dar oare ce contează mai mult: banii sau dragostea? Și cât de mult valorează liniștea sufletului nostru?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi rămas sau ați fi avut curajul să plecați?