Am invitat-o pe fosta mea soție la propria mea nuntă ca să o umilesc – dar a venit cu limuzina, cu cel mai mare rival al meu… și cu un secret care mi-a distrus viața

— Nu pot să cred că ai invitat-o pe Irina la nuntă, Vlad! Ce vrei să demonstrezi? vocea mamei mele răsuna în dressing, în timp ce încercam să-mi leg cravata cu mâini tremurânde.

— Vreau doar să vadă ce a pierdut, am mormăit, evitând privirea ei. În mintea mea, totul era clar: după ani în care Irina m-a privit de sus, după ce m-a părăsit pentru că „nu eram destul de ambițios”, meritam să-i arăt că pot fi fericit fără ea. Și nu doar fericit — ci mult mai bine decât ea.

Ziua nunții mele cu Ana era însorită, dar în sufletul meu se adunau nori grei. O parte din mine știa că nu e corect ce fac, dar orgoliul era mai puternic decât orice remușcare. Când am ieșit din casă, tata m-a bătut pe umăr:

— Să nu faci vreo prostie azi, Vlad. Oamenii țin minte ce se întâmplă la nunți.

Am zâmbit forțat și am pornit spre biserică. Ana era radiantă, iar părinții ei — oameni simpli din Focșani — erau copleșiți de emoție. Totul părea perfect, până când am auzit rumoarea din curtea bisericii.

O limuzină albă, lucioasă, s-a oprit chiar în fața scărilor. Din ea a coborât Irina, îmbrăcată într-o rochie roșie ca focul, cu părul prins într-un coc elegant. Lângă ea… nu-mi venea să cred: era Radu, fostul meu coleg de facultate și cel mai mare rival al meu la firmă. Cel care mereu mă eclipsa, cel care îmi fura ideile și le prezenta ca fiind ale lui.

— Vlad, ce surpriză! a spus Irina zâmbind larg, de parcă ar fi fost invitată de onoare. Radu i-a oferit brațul și au urcat împreună scările bisericii, priviți de toți invitații mei.

Ana s-a uitat la mine nedumerită:

— Cine sunt? De ce îi știu?

— Nimeni importanți… am bâiguit eu, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Dar deja toată lumea șușotea.

Ceremonia a trecut ca prin ceață. Nu-mi puteam lua ochii de la Irina și Radu, care râdeau și făceau poze cu invitații mei. Mă simțeam mic, umilit chiar la propria mea nuntă. Când preotul ne-a pus să ne jurăm credință veșnică, vocea mi-a tremurat. Ana a strâns mâna mea, dar eu eram deja departe cu gândul.

La restaurant, tensiunea a crescut. Irina și Radu au venit direct la masa noastră.

— Felicitări, Vlad! Să fiți fericiți! Irina mi-a întins mâna cu un zâmbet ironic.

— Mulțumim… am spus sec.

Radu a intervenit:

— Vlad, trebuie să recunosc că ai gusturi bune. Ana e o femeie minunată.

Ana a roșit și a zâmbit politicos. Eu simțeam cum mă sufoc.

Spre seară, când lumea era deja amețită de băutură și muzică, Irina s-a ridicat în picioare și a cerut microfonul:

— Dragii mei, vreau să spun câteva cuvinte despre Vlad…

Toată sala s-a făcut liniște. M-am uitat la ea sperând că va fi decentă. Dar Irina nu era genul care să ierte ușor.

— Vlad și cu mine am fost căsătoriți trei ani. Am crezut că ne vom construi o viață împreună, dar uneori oamenii se schimbă… sau poate doar arată cine sunt cu adevărat. Vlad mi-a reproșat mereu că nu-l apreciez destul. Dar adevărul e că el nu s-a apreciat niciodată pe sine.

Am simțit cum toți ochii sunt pe mine. Mama își frângea mâinile sub masă.

— Și pentru că azi e o zi specială… cred că e momentul să spun adevărul: Vlad nu s-a despărțit de mine pentru că nu-l iubeam destul. Ci pentru că eu am aflat primul despre relația lui cu Ana, pe vremea când încă eram căsătoriți.

Un murmur a străbătut sala. Ana a încremenit lângă mine.

— Da, Vlad m-a înșelat cu Ana. Și știți ce e ironic? Că azi mă bucur pentru el — pentru că fiecare primește ce merită.

A pus microfonul jos și s-a întors spre Radu, care o ținea de mână. Am văzut atunci privirea lui triumfătoare și am înțeles: totul fusese o capcană. Irina știa tot timpul ce fac și a așteptat momentul potrivit să mă distrugă.

Ana s-a ridicat brusc de la masă și a fugit spre ieșire. Am alergat după ea:

— Ana! Te rog… lasă-mă să-ți explic!

Dar ea plângea deja:

— De ce nu mi-ai spus niciodată? Cum ai putut?

Nu am avut răspunsuri. În câteva minute, tot ce construisem s-a prăbușit: părinții Anei au plecat rușinați, prietenii mei mă priveau cu milă sau dezgust, iar mama plângea în brațele tatei.

Am rămas singur la masa mirelui, cu un pahar gol în față și cu inima sfâșiată de regrete. Afară se lăsa noaptea peste București și peste viața mea făcută țăndări.

Acum stau aici și mă întreb: oare chiar meritam să fiu umilit așa? Sau poate fiecare dintre noi ajunge să plătească pentru greșelile trecutului? Ce credeți voi — există iertare după trădare?