„Am depus actele de divorț după vacanța cu soacra la mare”

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să stau aici, să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, pe terasa pensiunii din Eforie, în timp ce soarele apunea peste valurile mării. Irina s-a uitat la mine cu ochii mari, uimiți, iar soacra mea, doamna Lidia, a oftat teatral, ca și cum aștepta de mult momentul ăsta.

— Ce vrei să spui? a întrebat Irina, vocea ei tremurând între furie și teamă.

— Vreau să spun că nu mai pot să fiu bărbatul invizibil în propria mea viață. Că nu mai pot să fiu băiatul bun care tace și înghite orice, doar ca să nu deranjeze pe nimeni.

Adevărul e că nu știu când am început să mă pierd. Poate după primul meu divorț, când am simțit că nu mai valorez nimic. Sau poate când am cunoscut-o pe Irina, care părea atât de sigură pe ea, atât de hotărâtă să nu repete greșelile trecutului. Ne-am agățat unul de altul ca doi naufragiați care cred că împreună pot construi o barcă nouă. Dar barca noastră avea găuri pe care le-am ignorat prea mult timp.

Vacanța asta la mare trebuia să fie un nou început. Așa mi-a spus Irina: „Hai să mergem cu mama, poate ne apropiem mai mult”. Dar încă din prima zi, am simțit că sunt un intrus în propria familie. Doamna Lidia avea mereu ceva de comentat: „Nu așa se face ciorba, Mihai”, „Tu chiar nu vezi că Irina e obosită? Ajut-o!”, „Pe vremea mea, bărbații erau altfel”.

Am încercat să mă abțin. Să zâmbesc politicos, să fac glume, să fiu „ginerele perfect”. Dar fiecare zi era o luptă cu mine însumi. Seara, când mergeam pe plajă, mă uitam la familiile care râdeau împreună și mă întrebam: „Oare așa ar trebui să fie fericirea?”

Într-o noapte, după ce Irina și mama ei s-au certat din nou pentru nimicuri — cine spală vasele, cine a uitat să cumpere apă — am ieșit pe balcon și am plâns. Nu pentru ele. Pentru mine. Pentru băiatul care visa la o familie simplă, la liniște, la iubire fără condiții.

A doua zi dimineață, doamna Lidia m-a prins singur la cafea.

— Mihai, tu chiar crezi că ești potrivit pentru Irina? Ești prea moale. Ea are nevoie de un bărbat puternic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i spun că nu știe nimic despre mine, despre cât am luptat să mă ridic după primul divorț, despre cât m-am chinuit să-i ofer Irinei tot ce am avut mai bun. Dar n-am spus nimic. Am tăcut și am plecat pe plajă.

Irina a venit după mine.

— Ce ai cu mama? De ce nu poți să te înțelegi cu ea?

— Nu e vorba doar de mama ta. E vorba de noi. De cum ne pierdem printre reproșuri și tăceri. De cum nu mai știu cine sunt lângă tine.

— Exagerezi! Toate familiile au probleme. Trebuie doar să avem răbdare.

— Răbdare? Am avut răbdare cinci ani. Am încercat să fiu omul de care ai nevoie. Dar cine are grijă de mine?

Irina a tăcut. Pentru prima dată, am văzut în ochii ei nu furie, ci teamă. Teama că s-ar putea ca eu chiar să plec.

Seara aceea pe terasă a fost punctul culminant. Am spus tot ce aveam pe suflet: că nu mai vreau să trăiesc într-o relație unde trebuie mereu să demonstrez ceva, unde iubirea e condiționată de aprobarea altora. Că nu vreau să devin un străin pentru mine însumi doar ca să fiu acceptat.

A doua zi, am plecat singur spre București. În tren, mi-am sunat avocatul și i-am spus: „Vreau să depun actele de divorț”.

Au urmat luni grele. Irina m-a implorat să mă răzgândesc. Doamna Lidia m-a sunat și mi-a spus că sunt un laș, că fug de responsabilitate. Prietenii mei au dat din umeri: „Poate trebuia să mai încerci”.

Dar eu știam că dacă rămân, mă pierd definitiv.

Acum stau singur în apartamentul meu mic și mă uit la pozele din vacanță. Marea e tot acolo, valurile vin și pleacă. Poate că fericirea nu e despre a construi o barcă perfectă cu oricine vrea să urce în ea. Poate că uneori trebuie să ai curajul să sari în apă și să înveți din nou să înoți.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e frică să spunem „ajunge”? Oare chiar merităm atât de puțin sau doar ne-am obișnuit cu prea puțin?