Umbra dintre noi: Povestea unei prietenii la limita răbdării

— Nu te supăra, dar iar ai uitat să-mi dai tava înapoi, Mariana, am spus încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam cum sângele îmi pulsează în tâmple.

Mariana a zâmbit larg, cu acea naturalețe care mă făcea să mă simt vinovată pentru orice urmă de iritare. — Vai, draga mea, am uitat complet! Dar uite, am venit doar să iau puțin zahăr, că tocmai mi s-a terminat și am o prăjitură în cuptor. Știi cum e cu copiii, nu pot să-i las fără desert…

Am oftat adânc. Era a treia oară săptămâna asta când Mariana intra peste mine fără să bată la ușă, cerând ba zahăr, ba ulei, ba chiar și detergent. La început mi se părea amuzant, chiar reconfortant să știu că trăiesc într-un cartier unde oamenii încă mai bat la ușa vecinului pentru un ajutor mărunt. Dar acum simțeam că fiecare vizită a ei îmi invadează spațiul, că fiecare „mic favor” mă împinge tot mai aproape de o limită pe care nici nu știam că o am.

— Sigur, ia cât ai nevoie, am spus mecanic, deschizând dulapul. În spatele meu, băiatul meu, Vlad, și fiul Marianei, Radu, râdeau zgomotos în camera lor. Prietenia lor era motivul pentru care nu voiam să stric echilibrul fragil dintre familiile noastre.

După ce Mariana a plecat cu zahărul și cu promisiunea vagă că „o să-ți aduc tava mâine”, m-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. M-am uitat la ceas: era abia ora patru și deja simțeam că ziua mea s-a terminat. M-am întrebat când am început să mă simt străină în propria casă.

Seara, soțul meu, Sorin, a venit acasă obosit după o zi lungă la serviciu. I-am povestit despre vizita Marianei, încercând să nu par prea supărată.

— Exagerezi, mi-a spus el ridicând din umeri. E doar zahăr. Și oricum, copiii sunt fericiți împreună. Nu vrei să-i desparți pentru niște fleacuri.

M-am simțit neînțeleasă și singură. Nu era vorba doar despre zahăr sau tavi. Era vorba despre faptul că Mariana nu părea să vadă sau să respecte granițele mele. Că fiecare „mic ajutor” era de fapt o picătură care umplea un pahar deja plin.

A doua zi dimineață, când am ieșit pe palier cu gunoiul, am dat nas în nas cu doamna Lupu, bătrâna de la etajul trei. M-a privit lung și mi-a șoptit conspirativ:

— Ai grijă cu Mariana. Știe să se bage pe sub piele. Și eu am pățit la fel… până am zis stop.

Am zâmbit forțat și am dat din cap, dar cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua.

Spre prânz, Mariana a apărut din nou la ușa mea. De data asta voia să-i țin copilul două ore „că are o urgență la serviciu”. Am vrut să spun nu. Am vrut să-i spun că și eu am treabă, că nu pot fi mereu la dispoziția ei. Dar m-am uitat la Radu și la Vlad, care deja se țineau de mână și se rugau din priviri să-i las împreună.

— Bine, am cedat din nou.

Când Sorin a venit acasă și a găsit încă un copil alergând prin casă și jucării împrăștiate peste tot, a ridicat din sprâncene.

— Nu poți să-i spui odată că ai și tu limite?

— Dar tu nu ai zis ieri că exagerez?

— Da, dar nici să te calce toată lumea în picioare nu e normal…

Am simțit cum frustrarea crește în mine ca un val care amenință să mă doboare. În seara aceea am stat mult timp trează, gândindu-mă la toate momentele în care am spus „da” când voiam să spun „nu”. La toate dățile când am pus fericirea altora înaintea propriei mele liniști.

A doua zi dimineață m-am hotărât: trebuia să vorbesc cu Mariana. Să-i spun ce simt. Să-mi apăr spațiul fără să stric prietenia copiilor noștri.

Am invitat-o la cafea pe balcon. Ea a venit veselă ca întotdeauna, cu tava mea în brațe și o pungă de covrigi calzi.

— Uite tava! Și scuze că am tot întârziat… Dar știi cum e viața asta nebună!

Am inspirat adânc.

— Mariana… trebuie să-ți spun ceva. Îmi place că suntem aproape și că băieții noștri sunt prieteni. Dar uneori simt că… e prea mult. Că nu mai am timp pentru mine sau pentru familia mea. Că intri prea des peste noi fără să întrebi dacă e momentul potrivit.

Mariana a tăcut pentru prima dată de când o știam. A privit în jos la covrigii din pungă.

— Nu mi-am dat seama… Am crezut că suntem ca niște surori. Că pot veni oricând…

— Știu… Dar și surorile au nevoie de spațiu uneori.

A oftat și a dat din cap încet.

— O să încerc să fiu mai atentă. Nu vreau să te pierd ca prietenă.

Am zâmbit ușurată și i-am strâns mâna peste masă. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit stăpână pe viața mea.

Seara aceea am petrecut-o liniștită cu familia mea, fără vizite neanunțate sau cereri absurde. Vlad era fericit alături de Radu la joacă în parc, iar eu știam că pot fi o mamă bună fără să mă sacrific mereu pentru ceilalți.

M-am întrebat atunci: De câte ori ne pierdem pe noi înșine încercând să mulțumim pe toată lumea? Și cât de greu e să spui „nu” fără să te simți vinovat?