Semnele care dor: Povestea mea cu Vlad

— Ella, nu mai insista, am spus că nu pot veni la aniversarea ta! vocea lui Vlad răsuna rece prin telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în ultima lună când găsea un motiv să nu fie lângă mine la evenimente importante. M-am uitat la tortul pe care îl făcusem cu mama, la baloanele colorate și la prietenii care mă întrebau cu ochii dacă totul e în regulă. Nu era.

Înainte, Vlad era sufletul petrecerii, cel care mă ținea de mână și râdea cu mine până dimineața. Acum, abia dacă răspundea la mesaje. Când îl sunam, părea mereu grăbit, iritat sau pur și simplu absent. „Am mult de lucru”, „Sunt obosit”, „Nu am chef de discuții acum”, deveniseră replicile lui preferate. Mă simțeam ca o povară.

Într-o seară, după ce am stat două ore să mă gândesc dacă să-i scriu sau nu, i-am trimis un mesaj simplu: „Mi-e dor de tine.” Mi-a răspuns după trei zile: „Și mie mi-e dor de liniște.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să mă întreb dacă am făcut eu ceva greșit, dacă am devenit prea sufocantă sau prea nesigură. Mama m-a văzut plângând și a încercat să mă liniștească:

— Ella, poate are probleme la serviciu. Bărbații nu vorbesc mereu despre ce îi apasă.

Dar eu știam că nu e doar atât. Vlad nu mai era acolo nici cu mintea, nici cu inima. Într-o zi, am mers neanunțată la el acasă. Mi-a deschis ușa cu un aer surprins și deranjat.

— Ce cauți aici?

— Am vrut să te văd. Să vorbim.

— Nu e momentul potrivit. Am treabă.

Am intrat totuși în apartament și am văzut hainele aruncate peste tot, cutii de pizza goale și laptopul deschis pe un film pe care îl vedeam mereu împreună. Pe canapea era o eșarfă care nu era a mea. Am simțit un nod în gât.

— Cine a fost aici?

— O colegă. Am lucrat la un proiect. Nu începe iar cu geloziile tale absurde!

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng. Vlad s-a uitat la mine fără nicio urmă de empatie.

— Ella, nu pot să stau să te consolez mereu. Poate ar trebui să-ți vezi de viața ta.

Am plecat fără să spun nimic. În drum spre casă, am simțit că mă prăbușesc. Ajunsă acasă, tata m-a găsit plângând în camera mea.

— Ce s-a întâmplat?

— Tata, cred că Vlad vrea să mă părăsească, dar nu are curajul să-mi spună în față.

Tata a oftat adânc:

— Un bărbat adevărat nu fuge de responsabilitate. Dacă te face să te simți așa, poate că meriți mai mult.

Dar eu nu puteam renunța atât de ușor. Am încercat din nou să vorbesc cu Vlad. L-am invitat la o cafea într-un loc unde mergeam mereu la începutul relației noastre. A venit cu întârziere și s-a așezat fără să mă privească în ochi.

— Vlad, ce se întâmplă cu noi?

— Nu știu, Ella. Poate că ne-am schimbat. Poate că tu ai nevoie de altceva.

— De ce nu-mi spui direct dacă vrei să ne despărțim?

A tăcut mult timp, apoi a ridicat din umeri:

— Nu vreau să te rănesc.

— Dar mă rănești mai mult așa!

A plecat fără să spună altceva. Am rămas singură la masă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu privirile oamenilor ațintite asupra mea.

În zilele următoare, Vlad a dispărut complet. Nu mi-a mai răspuns la mesaje sau la telefon. Prietenele mele mi-au spus că l-au văzut în oraș cu altcineva. M-am simțit trădată, umilită și abandonată.

Familia mea încerca să mă susțină, dar certurile dintre părinți din cauza problemelor financiare făceau ca atmosfera acasă să fie tensionată. Mama îmi reproșa că stau toată ziua tristă și nu fac nimic pentru viitorul meu:

— Nu poți să-ți plângi de milă la nesfârșit! Viața merge înainte!

Dar eu simțeam că nimic nu mai are sens. Mergeam la facultate ca un robot, evitam prietenii și refuzam orice invitație la ieșiri. Într-o zi, profesoara mea de literatură m-a chemat după curs:

— Ella, te văd schimbată. Vrei să vorbim?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Uneori oamenii nu au curajul să spună adevărul pentru că le e teamă de reacția celuilalt sau pentru că nu vor să fie „cei răi”. Dar asta nu înseamnă că tu ești de vină sau că meriți mai puțin.

Am început încet-încet să mă adun. Am scris într-un jurnal tot ce simțeam și am descoperit că durerea mea era împărțită între pierderea lui Vlad și pierderea încrederii în mine însămi. Am realizat că uneori oamenii aleg calea ușoară pentru ei și cea mai grea pentru ceilalți.

Acum, după luni de zile, încă mă întreb: De ce ne e atât de greu să fim sinceri unii cu alții? Oare câte inimi frânte ar putea fi evitate dacă am avea curajul să spunem adevărul?