Scrisori din trecut: Povestea unei fiice și a secretelor mamei sale

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mâini plicul galben, cu scrisul acela rotunjit, necunoscut. Era a patra zi de când mă învârteam ca o fantomă prin apartamentul ei, printre mobilele vechi și mirosul de cafea rămas impregnat în perdele. Moartea mamei mele, Mariana, fusese liniștită, exact cum își dorise mereu. Dar liniștea asta mă apăsa acum ca o povară.

În bucătărie, printre borcanele cu dulceață și cănile ciobite, am găsit cutia de metal. Nu era nimic special la ea, doar că nu o mai văzusem niciodată. Am deschis-o cu mâinile tremurânde și am găsit zeci de scrisori, toate semnate „Al tău, Victor”. Victor? Niciodată nu auzisem acest nume în poveștile mamei. Tatăl meu murise când aveam șapte ani, iar mama nu mai vorbise niciodată despre alt bărbat.

Am rupt primul plic cu o curiozitate amestecată cu teamă. „Dragă Mariana, mi-e dor de tine. Încă mai păstrez poza noastră de la mare…” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Cine era acest Victor? De ce nu știusem niciodată despre el?

Am sunat-o pe sora mea, Ioana. — Ai auzit vreodată de un Victor? am întrebat-o direct, fără introducere.
— Ce Victor? a răspuns ea, derutată. — Ce s-a întâmplat?
— Am găsit scrisori… multe scrisori. Pare că mama avea o relație cu cineva după tata.
— Nu cred… Mariana? Nu ar fi făcut așa ceva!

Am simțit furia Ioanei, dar și propria mea confuzie. Cum putea mama să ne ascundă așa ceva? Am citit scrisorile una după alta, ca hipnotizată. Povesteau despre întâlniri secrete la Sinaia, despre planuri de viitor care nu s-au împlinit niciodată. Victor îi scria cu dor și regret, iar mama îi răspundea – am găsit și câteva răspunsuri de-ale ei, scrise pe coli subțiri, cu cerneală albastră.

Într-o seară, am adormit cu capul pe masă, printre scrisori. M-am trezit brusc când am auzit cheia în ușă. Era unchiul meu, Doru, venit să mă ajute cu lucrurile grele.
— Ce faci aici singură? m-a întrebat el blând.
— Doru… tu știai ceva despre Victor?
A ezitat o clipă. — E mai bine să nu răscolești trecutul, Ana…
— Dar eu trebuie să știu! am izbucnit.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine.
— După ce-a murit taică-tu, Mariana a fost foarte singură. A încercat să-și refacă viața… dar n-a avut curajul să vă spună vouă. Știa cât de mult îl iubeați pe tatăl vostru.

M-am simțit trădată și vinovată în același timp. Oare noi am împiedicat-o pe mama să fie fericită? Oare i-am cerut prea mult să rămână doar „mama noastră”, fără să-i dăm voie să fie și femeie?

În zilele următoare, am început să văd altfel fiecare colțișor al apartamentului. Fiecare fotografie cu noi trei ascundea acum o poveste nespusă. Am găsit chiar și o poză veche cu mama zâmbind larg lângă un bărbat brunet – probabil Victor. Am simțit un nod în gât.

Ioana a venit într-o zi să mă ajute la împachetat.
— Ce facem cu scrisorile? m-a întrebat ea rece.
— Le păstrăm. Sunt parte din viața ei, chiar dacă nu ne place.
— Eu nu pot… Nu vreau să știu nimic despre asta!

Am lăsat-o să plece supărată. Eu însă nu puteam să le arunc. În fiecare seară citeam câte una și încercam să-mi imaginez cum ar fi fost viața mamei dacă ar fi avut curajul să trăiască această iubire la vedere.

Într-o zi am decis să-l caut pe Victor. Am găsit un număr de telefon într-una din scrisori. Am sunat cu inima cât un purice.
— Alo? a răspuns o voce gravă.
— Bună ziua… Mă numesc Ana Popescu… Sunt fiica Marianei…
O tăcere lungă la celălalt capăt.
— A murit… nu-i așa?
— Da… acum două săptămâni.

Victor a venit la înmormântare fără ca noi să știm. Mi-a povestit cum s-au cunoscut la serviciu, cum s-au iubit în taină ani întregi pentru că mama nu voia să ne rănească pe noi sau să fie judecată de familie.

— Am iubit-o toată viața mea, mi-a spus el cu ochii umezi. Dar ea a ales mereu copiii înaintea mea.

Am plâns împreună în bucătăria mamei mele, printre cutii și amintiri. Pentru prima dată am simțit că o înțeleg pe mama – frica ei de a pierde iubirea copiilor ei era mai mare decât dorința de a fi fericită ca femeie.

Când am terminat de împachetat totul, am păstrat cutia cu scrisori pentru mine. Poate într-o zi Ioana va vrea să le citească și ea.

Acum stau singură în apartamentul gol și mă întreb: câte vieți trăim cu adevărat? Câte sacrificii fac părinții noștri pentru noi – și câte adevăruri rămân nespuse din teamă sau din dragoste? Voi ce ați fi făcut în locul mamei mele?