Juriul invizibil: O rochie, o seară și povara judecății

— Nu crezi că e cam scurtă rochia aia, Ilinca? vocea lui unchiul Radu a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. M-am oprit din râsul pe care îl împărțeam cu verișoara mea, Mara, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Toți ochii s-au întors spre mine, iar pentru o clipă am simțit că nu mai e loc pentru mine în acea cameră plină de rude.

Mama a încercat să schimbe subiectul, dar tata a oftat adânc și a spus, fără să mă privească: — Ilinca, știi că la noi în familie nu s-a purtat niciodată așa ceva. Bunica ar fi făcut infarct dacă te vedea.

Am vrut să răspund, să spun că rochia nu era nici pe departe indecentă, că era doar o bucată de material care îmi plăcea și mă făcea să mă simt frumoasă. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Mara mi-a strâns mâna sub masă, iar privirea ei îmi spunea: „Nu te lăsa”.

— E frumoasă rochia, Ilinca, a zis ea cu voce tremurată. Dar deja nu mai conta. Unchiul Radu a râs scurt:

— Lasă, Mara, tu oricum ești mereu de partea ei. Dar uite, să fim serioși: ce exemplu dăm noi copiilor dacă ne lăsăm fetele să umble așa?

Am simțit cum fiecare cuvânt mi se lipește de piele ca o arsură. Am privit spre mama, dar ea își coborâse ochii în farfurie. Tata părea obosit, bătrân chiar, deși nu avea decât cincizeci și doi de ani. M-am ridicat brusc de la masă.

— Mă duc puțin afară, am spus, încercând să-mi țin vocea stabilă.

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. De jos se auzeau râsete de copii și muzica slabă dintr-un apartament vecin. M-am sprijinit de balustradă și am încercat să nu plâng. Dar lacrimile au venit oricum.

M-am gândit la toate momentele din copilărie când mi s-a spus „nu e frumos”, „nu se cade”, „ce-or zice vecinii”. Întotdeauna am simțit că trebuie să fiu altfel decât sunt ca să fiu acceptată. Să nu fiu prea gălăgioasă, prea visătoare, prea… eu însămi.

Ușa balconului s-a deschis încet. Mara a ieșit după mine.

— Nu-i lăsa să te schimbe, Ilinca. Știi că nu contează ce spun ei.

— Ba contează, Mara. Contează pentru că sunt ai mei. Pentru că mereu am vrut să fiu mândria lor și niciodată nu sunt destul de bună.

Mara m-a îmbrățișat strâns.

— Eu cred că ești perfectă așa cum ești. Și știi ceva? Poate că tocmai asta îi sperie pe ei.

Am zâmbit amar. Poate avea dreptate. Poate că libertatea mea îi făcea să se simtă nesiguri pe propriile lor alegeri, pe regulile pe care le-au urmat toată viața fără să le pună la îndoială.

Când m-am întors în sufragerie, atmosfera era schimbată. Mama încerca să facă glume, tata vorbea despre vreme cu unchiul Radu. Nimeni nu m-a privit direct. M-am așezat la locul meu și am tăcut până la finalul cinei.

Seara aceea m-a urmărit mult timp după ce s-a terminat. În zilele următoare, mama a venit la mine în cameră și m-a întrebat dacă sunt supărată.

— Nu vreau să te rănesc, Ilinca, dar trebuie să înțelegi… lumea încă judecă după aparențe. Eu doar vreau să-ți fie bine.

— Și eu vreau să-mi fie bine, mamă. Dar nu pot trăi toată viața după regulile altora.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate ai dreptate. Poate că noi suntem cei care trebuie să învățăm ceva de la tine.

A fost prima dată când am simțit că mă vede cu adevărat.

Dar tata nu a mai adus niciodată vorba despre acea seară. Relația noastră a rămas rece o vreme, ca și cum între noi s-ar fi ridicat un zid invizibil făcut din rușine și neînțelegere.

Am început să port rochia aceea tot mai des, ca un act de revoltă tăcută. La facultate nimeni nu părea deranjat de felul în care mă îmbrac; acolo eram doar Ilinca, fără etichete sau judecăți aspre.

Totuși, de fiecare dată când mă întorceam acasă pentru vreo aniversare sau masă în familie, simțeam privirile lor ca niște ace pe piele. Încercam să nu le dau importanță, dar adevărul e că mă durea de fiecare dată.

Într-o zi, bunica — cea despre care tata spunea că ar fi făcut infarct — m-a chemat la ea în bucătărie.

— Ilinca, vino puțin la mine.

M-am dus cu inima strânsă, pregătită pentru o nouă morală.

— Să știi că și eu am purtat odată o rochie care i-a scandalizat pe toți la balul satului. Dar am dansat toată noaptea și n-am regretat nicio clipă. Să nu-ți fie rușine niciodată cu cine ești tu.

Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o strâns. Poate că nu eram atât de diferită de femeile din familia mea cum credeam.

Anii au trecut și familia s-a schimbat încet-încet. Tata încă oftează când mă vede în haine „moderne”, dar uneori îl surprind zâmbind pe furiș când râd cu Mara sau când povestesc despre facultate.

Uneori mă întreb: cât din ceea ce suntem vine din noi și cât din ceea ce ne cer ceilalți să fim? Oare vom reuși vreodată să fim acceptați cu adevărat sau trebuie să ne acceptăm singuri mai întâi?