Carnea tocată, alegerile și lacrimile unei mame – Povestea maturizării unui bărbat de treizeci și cinci de ani din București

— Nu uita să iei carne tocată, să nu iei iar din aia grasă, că știi că nu-mi face bine la stomac! vocea mamei răsuna în capul meu chiar și după ce am ieșit pe ușă. Era sâmbătă dimineața, iar eu, Vlad, 35 de ani, încă locuiam cu mama într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Mirosea a cafea arsă și a mobilă bătrânească. În fiecare weekend făceam același drum spre măcelăria lui nea Gicu, cu lista de cumpărături în buzunar și cu senzația că trăiesc viața altcuiva.

Pe drum, mă gândeam la toate ocaziile ratate: la jobul din IT pe care l-am refuzat ca să rămân aproape de mama după ce tata a murit, la relațiile care s-au destrămat pentru că „nu era momentul” să mă mut. Îmi simțeam pașii grei, ca și cum fiecare decizie trecută era o piatră legată de gleznă.

La coadă la măcelărie, am simțit o atingere ușoară pe umăr. M-am întors și am văzut-o pe Camelia. Nu o mai văzusem din liceu. Avea același zâmbet cald, dar ochii îi erau mai obosiți.

— Vlad? Tu ești? Doamne, ce surpriză! Ce faci?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am bâiguit ceva despre jobul meu la o firmă mică de software și despre cum încă stau cu mama. Camelia a râs scurt.

— Nu te-ai schimbat deloc. Tot băiatul mamei?

Am zâmbit forțat. Înainte să apuc să răspund, nea Gicu m-a strigat:

— Hai, dom’ Vlad! Ce să-ți dau azi?

Am comandat carnea tocată, încercând să ignor privirea Cameliei. După ce am ieșit, ea m-a ajuns din urmă.

— Hai la o cafea? Avem multe de povestit.

Am ezitat. Mama mă aștepta cu prânzul. Dar ceva în mine s-a rupt și am acceptat.

La cafenea, Camelia mi-a povestit despre divorțul ei recent, despre fiica ei de șapte ani și despre cât de greu îi este să se descurce singură. M-am trezit spunându-i lucruri pe care nu le-am spus nimănui: cât de sufocat mă simt acasă, cât de vinovat când mă gândesc să plec.

— Vlad, ai 35 de ani. Nu crezi că e timpul să trăiești pentru tine?

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. Când am ajuns acasă, mama era deja supărată.

— Unde ai fost atâta timp? S-a răcit ciorba! Mereu faci numai cum vrei tu!

Am vrut să-i spun că nu e adevărat, că mereu am făcut doar ce a vrut ea. Dar m-am abținut. Am mâncat în tăcere.

În zilele următoare, Camelia mi-a scris des. Ne-am întâlnit de câteva ori. Simțeam că trăiesc din nou. Dar acasă, tensiunea creștea. Mama devenea tot mai posesivă.

— Cine e fata asta? O cunoști bine? Să nu te lași păcălit! Știi că numai eu îți vreau binele!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care plângea și îmi spunea că dacă plec o las singură pe lume — am fugit la Camelia. Am dormit la ea pe canapea. Dimineața, fetița ei m-a privit curioasă.

— Tu ești noul prieten al mamei?

Am râs stângaci. Dar în sufletul meu era haos.

Zilele au trecut între două lumi: una în care eram fiul devotat, alta în care încercam să fiu bărbatul pe care Camelia îl merita. Mama mă suna obsesiv; Camelia îmi cerea să aleg.

Într-o duminică dimineață, mama a făcut un gest disperat: s-a prefăcut că îi este rău. Am chemat ambulanța; medicii au spus că nu are nimic grav. Dar ochii ei plini de lacrimi m-au făcut să mă simt cel mai rău om din lume.

— De ce vrei să mă abandonezi? Ce ți-am făcut?

Nu am avut răspuns. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Au urmat luni grele. M-am mutat cu chirie într-o garsonieră mică. Mama nu mi-a vorbit două luni. Camelia era acolo pentru mine, dar relația noastră era tensionată — simțea că nu sunt complet al ei.

Într-o seară, după ce am vizitat-o pe mama (care părea tot mai împăcată), am stat singur în garsonieră și m-am întrebat: oare chiar pot fi vreodată liber? Sau voi purta mereu vina asta în suflet?

Poate că maturizarea nu înseamnă să alegi între două iubiri, ci să înveți să trăiești cu rănile pe care le lasă alegerile tale. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești echilibrul între datorie și fericire?