Când viața nu mai are program: Povestea Mariei după pensionare

— Ce rost mai am eu acum? am șoptit, privind în gol pe fereastra bucătăriei, în timp ce ceaiul fierbinte îmi ardea buzele. Era prima dimineață după pensionare și casa părea mai tăcută ca niciodată. De când mă știu, viața mea a avut un ritm: trezitul devreme, mersul la bibliotecă, întâlnirile cu elevii, mirosul de hârtie veche și discuțiile despre cărți. Acum, totul dispăruse ca și cum cineva ar fi tras brusc cortina peste o piesă de teatru.

— Mamă, nu vrei să vii cu mine la piață? m-a întrebat Irina, fiica mea, intrând grăbită în bucătărie.

— Nu, du-te tu, i-am răspuns fără să mă uit la ea. Nu aveam chef de nimic. Simțeam că nu mai sunt bună la nimic.

Irina a oftat și a ieșit, lăsând în urmă o ușă trântită și un gol și mai apăsător. M-am ridicat cu greu și m-am uitat în oglindă: riduri adânci, ochi obosiți, părul încărunțit. „Asta sunt eu acum?” m-am întrebat. O femeie care nu mai are niciun scop?

Soțul meu, Doru, era deja la televizor, privind știrile cu un interes absent. De când s-a pensionat și el, parcă ne-am îndepărtat tot mai mult. Nu mai vorbeam decât despre facturi și vreme.

— Ai văzut cât a crescut prețul la gaze? m-a întrebat el, fără să-și ia ochii de la ecran.

— Da, am văzut, am răspuns mecanic. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Voiam să-i spun că mă simt pierdută, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

În zilele următoare, am încercat să-mi găsesc ocupații: am făcut ordine prin dulapuri, am încercat să citesc, dar paginile se amestecau în fața ochilor. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Viorica, dar și ea părea copleșită de propriile probleme.

— Maria, lasă că trece! Toate trecem prin asta. Îți găsești tu ceva de făcut! mi-a spus ea cu voce stinsă.

Dar nu trecea. Într-o seară, la cină, Irina a venit cu nepotul meu, Vlad. Băiatul era agitat, avea teme la matematică și nu se descurca.

— Mamă, poți să-l ajuți pe Vlad? Eu trebuie să termin ceva pentru serviciu.

Am simțit pentru prima dată după mult timp că pot fi de folos. M-am așezat lângă Vlad și i-am explicat cu răbdare exercițiile. Mi-a mulțumit cu un zâmbet larg și mi-a spus:

— Buni, tu chiar știi multe!

M-am simțit din nou vie. Am început să-l ajut pe Vlad tot mai des. Îi povesteam despre cărți, îi citeam povești seara când Irina era ocupată. Dar bucuria asta era umbrită de certurile tot mai dese dintre mine și Doru.

— De ce te bagi mereu peste Irina? Las-o să-și crească singură copilul! mi-a reproșat el într-o seară.

— Pentru că are nevoie de ajutor! Și pentru că eu… eu nu mai am altceva!

— Ai familia ta! Ai pe mine!

— Pe tine? Noi nu mai vorbim decât despre facturi!

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la anii în care eram tineri, la serile când citeam împreună sau mergeam la teatru. Ce s-a ales de noi?

Într-o zi, Irina a venit acasă plângând. La serviciu fusese concediată o colegă mai în vârstă.

— Mamă, mi-e frică… Dacă mă dau și pe mine afară? Ce facem atunci?

Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Nu vârsta contează. Contează ce poți să faci, cât ești de util celor din jur.

Dar oare chiar credeam asta? Eu însămi mă simțeam inutilă.

Într-o dimineață, am găsit un anunț la avizierul blocului: „Cautăm voluntari pentru clubul de lectură al copiilor”. Am ezitat mult înainte să sun. Dar într-un final am făcut-o.

Prima întâlnire a fost stângace. Copiii erau gălăgioși, iar eu mă simțeam stingheră printre ceilalți voluntari mai tineri. Dar când am început să le citesc din „Amintiri din copilărie”, s-a făcut liniște. Ochii lor mari mă urmăreau fascinați.

După acea zi, am început să merg regulat la club. Am cunoscut alte femei ca mine: Elena, care fusese profesoară de limba română; Anca, fostă contabilă; Rodica, asistentă medicală pensionată. Toate aveau aceeași teamă: că nu mai sunt de folos nimănui.

Împreună am organizat ateliere pentru copii, am făcut schimb de rețete și povești de viață. Am început să râd din nou.

Acasă însă, relația cu Doru rămânea tensionată. El nu înțelegea de ce petrec atât de mult timp cu „străinii”.

— Maria, tu nu vezi că te risipești? Ai putea sta acasă cu mine!

— Doru, eu nu pot să stau degeaba! Am nevoie să simt că fac ceva bun!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva fug de singurătatea din propria casă.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Vlad a venit acasă cu un desen: „Buni e cea mai bună povestitoare!” scria sub o imagine colorată cu mine citind copiilor.

Am plâns atunci ca un copil. Am realizat că nu vârsta decide dacă suntem sau nu utili – ci felul în care alegem să ne trăim fiecare zi.

Acum mă trezesc dimineața cu un scop: știu că cineva mă așteaptă. Știu că pot schimba ceva în viața altora – chiar dacă e doar o poveste spusă la timp.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne lăsăm definiți de vârstă sau de etichetele puse de ceilalți? Oare câți uităm că valoarea noastră nu dispare odată cu anii? Poate ar trebui să ne întrebăm mai des: ce putem face azi ca să fim de folos – nouă și celor din jur?