Când prietenia se pierde printre scutece: Povestea mea cu Irina

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna spartă prin receptor, în timp ce eu stăteam cu telefonul lipit de ureche, privind pe fereastră cum ploaia lovea cu furie asfaltul. Era trecut de miezul nopții, iar eu nu știam dacă să mă îmbrac și să fug la ea sau să rămân pe loc, așa cum făcusem de atâtea ori în ultimul an.

Irina fusese mereu sufletul petrecerii, fata care râdea cel mai tare și dansa până dimineața. Ne-am cunoscut la facultate, la o coadă interminabilă la secretariat, și de atunci am fost de nedespărțit. Dar totul s-a schimbat când a rămas însărcinată. La început, am fost încântată pentru ea, am mers împreună la ecografii și am plănuit camera bebelușului. Dar după ce s-a născut Vlad, parcă o altă femeie a luat locul prietenei mele.

— Ana, nu mai am timp nici să respir! Vlad plânge non-stop, iar Radu… Radu nu mă ajută deloc! — vocea ei era un amestec de disperare și furie mocnită.

— Irina, vrei să vin la tine? Pot să stau cu Vlad cât faci un duș sau dormi puțin…

— Nu! Nu vreau să mă vezi așa. Sunt un dezastru. Nici nu mai știu cine sunt.

Am simțit un nod în gât. De luni bune, Irina refuza orice ajutor. Îmi răspundea la mesaje după zile întregi sau deloc. Ieșirile noastre s-au transformat în conversații scurte pe WhatsApp, pline de scuze și promisiuni că „data viitoare sigur ne vedem”.

Într-o seară de vineri, după ce am primit încă un refuz politicos din partea Irinei la invitația mea de a ieși la o cafea, am decis să mă duc la ea fără să anunț. Am cumpărat croissantele ei preferate și am bătut la ușă cu inima cât un purice.

A deschis ușa cu ochii umflați de plâns și părul prins într-un coc neglijent. Vlad urla din dormitor, iar Radu nu era acasă.

— Ce cauți aici? — m-a întrebat, încercând să-și ascundă fața.

— Am venit să te văd. Să te ajut. Să-ți aduc aminte că nu ești singură.

A izbucnit în plâns și m-a tras în brațe. Am stat așa minute bune, fără să spunem nimic. Apoi mi-a povestit totul: cum se simte invizibilă pentru Radu, cum nu mai are timp nici să se spele pe dinți, cum simte că a pierdut-o pe Irina cea veche.

— Toată lumea mă întreabă doar de Vlad. Nimeni nu mă mai întreabă pe mine dacă sunt bine. Parcă nu mai exist.

Am încercat să-i spun că e normal să se simtă copleșită, că maternitatea nu e doar poze cu bebeluși zâmbitori pe Instagram. Dar simțeam că orice cuvânt al meu e prea puțin.

În următoarele luni, am încercat să fiu acolo pentru ea cum am putut: îi lăsam mâncare la ușă, îi trimiteam mesaje cu glume vechi de-ale noastre, îi cumpăram mici cadouri care să-i amintească de cine era înainte. Dar distanța dintre noi creștea. Prietenia noastră părea să se stingă încet, ca o lumânare uitată pe pervaz.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt: „Ana, cred că am nevoie de ajutor.” Am lăsat totul baltă și am fugit la ea. Am găsit-o stând pe podeaua bucătăriei, cu Vlad în brațe și lacrimi șiroind pe obraji.

— Nu mai pot. M-am gândit să plec. Să-i las pe amândoi și să dispar.

M-am speriat. Nu o văzusem niciodată atât de jos. Am sunat-o pe mama ei și împreună am convins-o să meargă la un psiholog. A fost greu — Radu nu înțelegea de ce „face atâta caz”, iar soacra ei îi spunea că „toate femeile au trecut prin asta”. Dar Irina a început terapia și încet-încet a început să revină la suprafață.

Într-o seară târzie de vară, după aproape doi ani de la nașterea lui Vlad, am ieșit din nou împreună la o terasă. Irina râdea timid, dar ochii ei aveau din nou scânteia aceea pe care o știam atât de bine.

— Îți mulțumesc că nu m-ai lăsat să mă pierd de tot, Ana. Știu că ți-a fost greu cu mine…

— Și mie mi-a fost greu fără tine, Irina. Dar prieteniile adevărate rezistă chiar și când una dintre noi se rătăcește o vreme.

Acum știu că maternitatea poate fi o prăpastie între lumi — între cine ai fost și cine devii. Și că uneori, tot ce poți face pentru cineva drag este să rămâi acolo, chiar dacă pare că nu te mai vede.

Mă întreb adesea: câte prietenii se pierd în tăcere atunci când viața ne schimbă radical? Și câți dintre noi avem curajul să rămânem aproape chiar și când celălalt pare că nu mai are nevoie de noi?