Când prietenia doare mai tare decât singurătatea: Povestea mea cu Anca

— Nu mai pot, Livia! Nu mai pot să ascult problemele tale, am și eu destule pe cap!
Vocea Ancăi a răsunat în telefon ca o palmă peste față. Am rămas cu receptorul la ureche, cu inima strânsă, încercând să înțeleg dacă am auzit bine. Era marți seară, ploua mărunt la geam, iar eu tocmai îi povestisem despre criza cu fiica mea, Mara, care nu mai voia să vorbească cu mine de două săptămâni. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte. Aveam nevoie de prietena mea.

Dar Anca nu mai avea loc pentru mine. După aproape douăzeci de ani de prietenie, după nenumărate seri în care i-am ținut capul pe umăr și i-am șters lacrimile pentru bărbații care au dezamăgit-o, pentru fiul ei rebel, pentru șefii care o nedreptățeau, acum nu mai avea răbdare să mă asculte nici măcar cinci minute.

Am închis telefonul încet, ca și cum aș fi închis o ușă grea, veche, care scârțâie. M-am uitat la poza noastră de pe raft — două femei râzând la o terasă din Vama Veche, cu părul ciufulit de vânt și ochii strălucind de la vinul alb. Atunci credeam că nimic nu ne poate despărți.

Ne-am cunoscut la birou, într-o zi ploioasă de octombrie. Eu eram proaspăt divorțată, ea la fel. Amândouă cu copii adolescenți și inimi frânte. Ne-am apropiat firesc, la început schimbând priviri complice peste monitor, apoi ieșind la cafea după program. În scurt timp, serile noastre s-au transformat în ritualuri: ceaiuri lungi, discuții despre viață, râsete și uneori plâns.

Anca era mereu cea care avea nevoie de sfaturi. Îmi suna la orice oră: „Livia, ce să fac? Vlad iar a venit beat acasă.” Sau: „Livia, nu știu cum să-i spun lui Radu că nu-l mai iubesc.” Eu ascultam. Dădeam sfaturi. Uneori mă simțeam ca un psiholog neplătit, dar nu-mi păsa — îmi plăcea să cred că sunt importantă pentru cineva.

Când Mara a început să se schimbe — să devină tot mai retrasă, să-mi răspundă în doi peri — am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-i spun Ancăi: „Mi-e teamă că o pierd pe Mara. Nu știu ce să fac.” Dar ea schimba mereu subiectul: „Lasă, Livia, copiii sunt toți la fel. Să vezi ce mi-a făcut Vlad azi!”

Am început să simt că prietenia noastră e ca un sac fără fund în care doar eu pun ceva. Când am avut nevoie de ea — când mama mea s-a îmbolnăvit grav și am stat nopți întregi la spital — Anca mi-a trimis un mesaj sec: „Îmi pare rău, dar nu pot veni. Sunt obosită.”

Apoi au început micile răutăți. La petrecerea de Crăciun de la birou, Anca a povestit tuturor despre criza mea cu Mara, făcând glume pe seama mea: „Livia e expertă în adolescenți rebeli!” Am zâmbit forțat, dar în sufletul meu s-a rupt ceva.

Într-o zi, am încercat să vorbesc deschis cu ea:
— Anca, simt că nu mai suntem ca înainte. Parcă doar eu te ascult pe tine…
Ea a ridicat din umeri:
— Fiecare are problemele lui. Dacă nu-ți convine, nu te oblig să rămâi.

M-am simțit mică și neînsemnată. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu. Poate că așa sunt toate prieteniile după o vreme? Poate că oamenii se schimbă și nu mai au răbdare unii cu alții?

Dar apoi am văzut-o pe Anca ieșind la cafea cu alte colege de birou. Râdea zgomotos, povestind aceleași drame pe care mi le spusese mie ani la rând. Am înțeles atunci că nu e vorba doar despre oboseală sau lipsă de timp — ci despre alegere.

Într-o seară, după ce Mara a venit acasă plângând pentru că o colegă o umilise la școală, am simțit nevoia să sun pe cineva. Am format numărul Ancăi din reflex, dar m-am oprit. Am șters numărul și am sunat-o pe sora mea, Irina. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

A doua zi la birou, Anca a venit la mine:
— De ce ești supărată?
Am ridicat privirea:
— Pentru că mi-e dor de prietena mea.
Ea a râs scurt:
— Livia, viața merge înainte. Nu te mai agăța de trecut.

Am plecat acasă devreme în ziua aceea. Pe drum m-am gândit cât de mult ne schimbăm fără să ne dăm seama. Cât de ușor devenim străini chiar și pentru cei mai apropiați oameni din viața noastră.

Au trecut luni de atunci. Nu am mai vorbit cu Anca decât formal, la birou. Mi-e dor uneori de serile noastre lungi cu ceai și povești. Dar mi-e mai bine fără povara unei prietenii care mă făcea să mă simt mereu insuficientă.

Mara a început să vorbească din nou cu mine. Încet-încet ne-am apropiat. Am învățat să cer ajutorul altor oameni — oameni care știu să asculte fără să judece și fără să ceară mereu ceva în schimb.

Mă întreb adesea: câte prietenii adevărate avem cu adevărat în viață? Și cât de mult trebuie să dăm din noi înainte să ne dăm seama că merităm mai mult? Poate că uneori singurătatea e mai sănătoasă decât o prietenie toxică.