Când prietenia arde pe grătar: Povestea unei trădări la marginea orașului

— Ce-ai făcut, Vlad?! am strigat, cu vocea tremurândă, privind neputincios la tava cu mici și cârnați care zăcea acum în tomberonul de lângă gard. Fumul grătarului încă plutea în aer, amestecându-se cu mirosul amar al pierderii. Era o după-amiază de iunie, iar soarele bătea nemilos peste curtea noastră din Ploiești. Prietenii mei, adunați în jurul mesei, au amuțit brusc. Nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai glumea.

Vlad, cu ochii lui verzi și obrajii roșii de furie, a ridicat vocea:
— Nu pot să cred că încă mai mâncați așa ceva! Nu înțelegi cât rău faceți? Am zis clar că nu vreau carne aici!

M-am uitat la el ca la un străin. Vlad era cel cu care împărțisem copilăria, cu care mergeam la pescuit pe Teleajen și cu care făceam glume proaste la liceu. Acum, dintr-o dată, părea că tot ce ne lega se evaporase într-o clipă de furie și intoleranță.

— Vlad, e grătarul meu, la mine acasă! am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am făcut și salată de vinete și legume la grătar special pentru tine. Dar nu poți să arunci totul la gunoi!

Prietenii noștri — Radu, Cristina, Sorin și Irina — se uitau când la mine, când la el. Tensiunea era atât de densă încât puteai să o tai cu cuțitul. Cristina a încercat să detensioneze atmosfera:
— Hai să nu ne certăm… E doar mâncare…

Dar Vlad a izbucnit:
— Nu e doar mâncare! E vorba de principii! Dacă nu mă respectați, ce rost mai are să fim prieteni?

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să urlu. Să-i spun că nu are dreptul să distrugă ceva ce nu-i aparține. Să-i amintesc toate momentele în care eu am fost acolo pentru el — când i-a murit bunicul, când a picat admiterea la facultate, când l-a părăsit Andreea. Dar am rămas mut.

Sorin s-a ridicat de la masă:
— Eu zic să plecăm. Nu are rost să stricăm ziua asta mai rău decât e.

În câteva minute, curtea s-a golit. Doar eu și Vlad am rămas. El stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă cu o ură pe care nu i-o cunoșteam.

— De ce ai făcut asta? am întrebat aproape șoptit.

— Pentru că nu mai pot să văd cum ignorați tot ce contează pentru mine! a răspuns el printre dinți.

Am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Toată copilăria noastră, toate serile petrecute împreună, toate planurile făcute la bere — toate păreau acum fără sens.

După ce a plecat, am rămas singur în curte. M-am așezat pe treptele casei și am privit spre tomberonul plin cu mâncare aruncată. Mama a ieșit din casă și s-a uitat la mine cu milă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că unele prietenii nu rezistă la focul grătarului, am spus amar.

Mama a oftat:
— Oamenii se schimbă, dragul meu. Dar respectul nu ar trebui să dispară niciodată.

În zilele care au urmat, am încercat să-l sun pe Vlad. Nu mi-a răspuns niciodată. Prietenii comuni au început să se ferească de subiect. Unii au zis că am exagerat eu, alții că Vlad a mers prea departe. Eu mă simțeam gol pe dinăuntru.

La serviciu nu mă puteam concentra. Șeful meu, domnul Petrescu, m-a tras deoparte:
— Ce ai pățit? Parcă nu mai ești tu…

Am dat din umeri:
— Doar niște probleme personale…

Seara, când ajungeam acasă, mă uitam la pozele vechi cu Vlad: noi doi pe biciclete prin Parcul Central, noi doi la mare în Vama Veche, noi doi râzând la nunta lui Radu. Cum ajunsesem aici?

Tata a încercat să mă încurajeze:
— Prietenia adevărată trece peste orice. Dă-i timp.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Într-o zi, l-am văzut pe Vlad pe stradă. Mergea grăbit, cu o plasă de legume în mână. Am vrut să-l opresc, dar privirea lui rece m-a făcut să mă opresc din drum.

Într-o seară ploioasă de august, Cristina m-a sunat:
— Hai să ne vedem la o cafea. Trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Cristina era abătută:
— Știi… Vlad suferă și el. Dar e încăpățânat. Crede că l-ai trădat pentru că nu i-ai respectat alegerea.

Am oftat:
— Dar eu chiar am încercat! Am făcut tot ce am putut…

Cristina mi-a luat mâna:
— Uneori oamenii se schimbă atât de mult încât nu-i mai recunoști. Poate trebuie să accepți că prietenia voastră s-a terminat.

Am ieșit în ploaie și am simțit cum fiecare picătură îmi spală puțin din durere. Dar rana era încă acolo.

Au trecut luni de atunci. Grătarele le fac acum doar cu familia sau cu colegii de serviciu. De fiecare dată când pun mici pe jar, îmi aduc aminte de ziua aceea și mă întreb: cât de mult putem sacrifica din noi pentru a-i păstra aproape pe cei dragi? Și unde se termină toleranța și începe trădarea?

Poate că unele prietenii ard prea repede atunci când focul convingerilor devine prea puternic. Dar oare merită să renunțăm la oameni pentru niște principii? Sau putem găsi o cale să ne acceptăm diferențele fără să ne pierdem unii pe alții?