Basta! Viața mea nu e o bonă pentru toți

— Ioana, te rog, doar două ore, nu am cu cine să-l las pe Vlad!

Vocea Marianei răsună din nou pe holul blocului, ca un ecou al oboselii mele. Mă uit la ceas: e sâmbătă dimineață, ora la care visam să dorm mai mult sau măcar să citesc liniștită o carte. Dar Vlad, băiețelul de cinci ani cu ochi mari și curioși, deja îmi zâmbește de după fusta mamei lui.

— Mariana, chiar nu pot azi… am și eu treabă, încerc să mă scuz, dar vocea mi se stinge înainte să termin fraza.

— Te rog, Ioana! Știi că nu am pe nimeni. O să-ți aduc ceva dulce mai târziu, promit!

Îmi mușc buza. Îmi amintesc de toate dățile când am spus „da” fără să vreau: când am ratat întâlnirea cu prietenele mele, când am stat cu Vlad până târziu și am adormit epuizată pe canapea. De fiecare dată am simțit că fac un bine, dar azi… azi simt că nu mai pot.

— Bine, lasă-l aici, răspund mecanic. Mariana oftează ușurată și dispare pe scări.

Vlad se uită la mine cu ochii lui mari.

— Ioana, ne jucăm cu trenulețul?

Îi zâmbesc forțat și mă așez pe covor lângă el. În timp ce îi aliniez vagoanele, mintea îmi fuge la lista mea de lucruri nerezolvate: facturi neplătite, haine nespălate, mama care mă sună mereu să mă întrebe dacă sunt bine. Nu mai sunt copilul care visa să devină scriitoare; sunt femeia care nu știe să spună „nu”.

După două ore, Mariana revine. Are o pungă cu prăjituri și un zâmbet vinovat.

— Mulțumesc, Ioana! Ești o comoară. Nu știu ce m-aș face fără tine!

Îi zâmbesc slab. Închid ușa și simt cum mă apasă pereții apartamentului meu mic. Mă așez pe marginea patului și plâng în tăcere. Nu pentru Vlad — el e doar un copil — ci pentru mine, pentru că nu știu să-mi apăr viața.

Seara, la telefon cu mama:

— Ioana, iar ai stat cu copilul Marianei? Nu vezi că te folosește? Tu când ai grijă de tine?

— Mamă, nu e așa simplu… dacă îi spun nu, se supără. Și apoi… suntem vecine, trebuie să ne înțelegem.

— Să te înțelegi nu înseamnă să fii sluga nimănui! Ai dreptul la viața ta!

Închid telefonul și mă uit în oglindă. Chipul meu obosit îmi strigă adevărul: nu mai pot continua așa.

A doua zi dimineață, Mariana bate din nou la ușă. De data asta nu deschid imediat. Inspir adânc și încerc să-mi găsesc curajul.

— Ioana? Ești acasă? Am nevoie de tine doar puțin…

Deschid ușa și o privesc în ochi.

— Mariana, trebuie să vorbim.

Se uită surprinsă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot să am grijă de Vlad atât de des. Am și eu viața mea, problemele mele… Nu vreau să te supăr, dar simt că nu mai am timp pentru mine.

Mariana oftează. Pentru prima dată văd în ochii ei o umbră de jenă.

— Știu că te-am rugat mult în ultima vreme… Dar nu am pe nimeni altcineva.

— Înțeleg, dar nici eu nu pot fi mereu aici. Poate găsești o bonă sau rogi pe altcineva din bloc…

Se lasă liniștea între noi. Mariana își mușcă buzele.

— M-am obișnuit să apelez la tine… Poate prea mult. Îmi pare rău.

Simt cum mi se rupe inima. Nu vreau să o rănesc, dar nici nu mai pot trăi viața altcuiva.

— Nu e vina ta că ai nevoie de ajutor. Dar nici vina mea că am nevoie de timp pentru mine.

Mariana pleacă încet pe scări. Închid ușa și simt cum mi se ridică o povară de pe umeri. Pentru prima dată după mult timp, respir adânc fără vinovăție.

Seara primesc un mesaj de la ea: „Îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul. O să încerc să mă descurc altfel.”

Mă uit la telefon și zâmbesc amar. Poate că relația noastră nu va mai fi la fel. Poate că vecinii vor bârfi. Dar pentru prima dată simt că viața mea îmi aparține din nou.

Mă întreb: câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau vinovăție? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „basta!” și să ne recâștigăm timpul și liniștea? Poate că azi am făcut primul pas spre mine însămi.