Adevărul despre fratele meu: O noapte care a schimbat totul

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am țipat, cu mâinile tremurând pe telefon, în timp ce citeam pentru a cincea oară mesajul primit de la numărul necunoscut. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea din apartamentul nostru din cartierul Titan era spartă doar de bătăile inimii mele. Mesajul era scurt, dar devastator: „Trebuie să știi adevărul despre fratele tău. Ne vedem la ora 22:00, la fântâna din parc. Nu spune nimănui.”

Mă numesc Irina și, până în acea seară, credeam că știu totul despre fratele meu mai mare, Vlad. Crescuserăm împreună într-o familie aparent normală, cu părinți muncitori și grijulii, într-un bloc vechi cu miros de var și cafea proaspătă. Vlad fusese mereu stâlpul meu: protector, serios, mereu gata să mă apere de răutățile lumii. Dar în ultimii ani, ceva se schimbase la el. Era tot mai retras, evita mesele de familie și nu mai răspundea la întrebări despre serviciu sau prieteni.

Am ajuns la fântână cu inima cât un purice. O femeie cu părul scurt, vopsit într-un roșcat aprins, mă aștepta. Purta o geacă veche de piele și fuma nervos.

— Ești Irina? m-a întrebat fără să mă privească direct.

— Da… Cine sunteți? Ce vreți de la mine?

A tras adânc din țigară și a aruncat chiștocul pe jos.

— Eu sunt Simona. Am fost… prietena lui Vlad. Trebuie să știi ce s-a întâmplat cu adevărat acum doi ani.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad nu-mi spusese niciodată nimic despre vreo Simona. Am ascultat-o cum mi-a povestit despre o noapte în care Vlad fusese implicat într-un accident rutier grav, soldat cu moartea unui tânăr. Familia noastră nu aflase niciodată adevărul; ni se spusese că Vlad a avut doar o depresie severă după ce și-a pierdut jobul. Dar Simona susținea că el fusese la volan și fugise de la locul accidentului.

— De ce îmi spui asta acum? am întrebat-o cu vocea stinsă.

— Pentru că nu mai pot să dorm noaptea. Și pentru că tu ai dreptul să știi cine e cu adevărat fratele tău.

Am plecat de acolo cu mintea învălmășită. În drum spre casă, am încercat să-mi adun gândurile. Cum putea Vlad să-mi ascundă așa ceva? Cum putea mama să nu știe? Sau poate știa și a ales să tacă?

Când am intrat în apartament, Vlad era în bucătărie, cu ochii roșii și fața brăzdată de oboseală.

— Unde ai fost? m-a întrebat încercând să pară calm.

— La plimbare… Am întâlnit pe cineva care mi-a spus niște lucruri despre tine.

A încremenit. Am văzut cum îi tremură mâinile pe cana de ceai.

— Irina… nu e ceea ce crezi tu…

— Atunci spune-mi tu adevărul! am izbucnit. Spune-mi ce s-a întâmplat în noaptea aia!

A izbucnit în plâns. Nu-l mai văzusem niciodată așa vulnerabil. Mi-a povestit totul: cum ieșise beat de la o petrecere, cum nu-și amintea exact momentul impactului, cum fugise speriat și cum Simona îl acoperise în fața poliției. Apoi vinovăția îl măcinase zi de zi, până când nu mai putuse suporta și renunțase la tot: job, prieteni, viață socială.

— Am vrut să-ți spun… dar mi-a fost frică să nu mă urăști. Să nu mă urâm toți…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam accepta ce făcuse. În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu mama. Ea a refuzat să creadă inițial, apoi a început să plângă și să-l apere: „Era doar un copil! Toți greșim!”

Tata a reacționat violent: „Nu vreau să aud prostii! Vlad e băiatul meu și atât!”

Familia noastră s-a rupt în două tabere: eu și tata voiam să meargă la poliție și să-și asume faptele; mama și bunica îl apărau orbește. Zilele s-au transformat în certuri interminabile, uși trântite și tăceri apăsătoare la masă.

Într-o seară, Vlad a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Nu mai pot, Irina… Mă predau mâine dimineață. Nu pot trăi cu povara asta.

L-am îmbrățișat strâns, fără să spun nimic. În ziua următoare, l-am condus împreună la secția de poliție. Mama a leșinat când a aflat; tata nu a mai vorbit cu nimeni o săptămână.

Au trecut luni de atunci. Vlad e încă în proces, iar familia noastră încearcă să se vindece. Mama merge la biserică zilnic și se roagă pentru el; tata s-a închis în muncă; eu… eu încă mă întreb dacă am făcut bine că am dezgropat acest adevăr sau dacă ar fi fost mai bine să rămână îngropat.

Oare avem dreptul să știm totul despre cei pe care îi iubim? Sau unele adevăruri ne distrug mai mult decât ne eliberează?