Ziua în care am închis ușa mamei mele

— Nu deschide ușa, Ilinca! vocea bunicii răsuna tăios din bucătărie, dar mâinile mele mici deja atinseseră clanța. Tremuram. Afară ploua mărunt, iar pe geamul aburit vedeam o siluetă necunoscută, dar totuși familiară. Aveam șase ani și nu-mi aminteam chipul mamei decât dintr-o fotografie veche, ascunsă sub perna bunicii.

— Ilinca, vino aici! Bunica a apărut în hol, cu șorțul pătat de ciorbă și ochii roșii de oboseală. Dar eu deja deschisesem ușa. În fața mea stătea o femeie slabă, cu părul ud lipit de frunte și ochii mari, negri, plini de speranță și teamă.

— Ilinca… sunt eu, mama ta, a șoptit ea, întinzându-și mâinile spre mine. Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă să fug sau să mă arunc în brațele ei. Bunica a venit repede lângă mine și m-a tras în spate.

— Ce cauți aici, Mariana? Ai uitat drumul atâția ani, acum ce vrei?

Mama a lăsat capul în jos. — Vreau doar să-mi văd fata. Să-i spun că-mi pare rău.

Bunica a oftat adânc. — Ilinca nu are nevoie de scuzele tale. Ai ales să pleci, să-ți vezi de viață. Noi ne-am descurcat fără tine.

M-am uitat la mama. Îmi venea să plâng, dar nu știam de ce. În mintea mea de copil, totul era confuz: femeia asta era mama mea? De ce nu venise până acum? De ce bunica era atât de supărată?

— Vrei să vii cu mine? a întrebat mama, cu voce tremurată. — Să stai la mine câteva zile? Să ne cunoaștem?

Bunica a izbucnit: — Nu te mai juca cu sufletul copilului! Ai venit prea târziu!

Am simțit cum toată lumea se prăbușește peste mine. Am făcut un pas înapoi și am spus încet, aproape șoptit:

— Nu vreau să plec cu tine.

Mama a început să plângă. A încercat să mă atingă, dar eu m-am ascuns după bunica. Atunci a plecat, fără să mai spună nimic. Am rămas în ușă, privind cum dispare pe alee, printre picăturile de ploaie.

Anii au trecut greu. Bunica m-a crescut cu dragoste, dar mereu simțeam că lipsește ceva. La școală, când ceilalți copii vorbeau despre mamele lor, eu inventam povești: că mama e plecată la muncă în Italia, că trimite scrisori și cadouri. Adevărul era că nu mai știam nimic de ea.

Când am împlinit 14 ani, am găsit într-o cutie veche o scrisoare de la mama. Era datată cu o zi după ce venise la noi. Scria: „Ilinca, te iubesc și mi-e dor de tine în fiecare zi. Nu am știut cum să mă întorc. Poate într-o zi mă vei ierta.”

Am plâns ore întregi atunci. Am urât-o pentru că m-a abandonat, dar am urât-o și pentru că nu a luptat mai mult să mă recupereze. Bunica nu voia să audă de ea; orice discuție despre mama se termina cu lacrimi și reproșuri.

Când am intrat la facultate la București, am simțit pentru prima dată libertatea. Am început să caut răspunsuri despre trecutul meu. Am găsit-o pe mama printr-o cunoștință comună. Locuia într-un apartament mic din Rahova și lucra ca vânzătoare la un magazin alimentar.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță. Era schimbată: mai bătrână decât mi-o aminteam, dar tot cu aceiași ochi triști.

— Ilinca… îmi pare atât de rău pentru tot ce s-a întâmplat.

— De ce ai plecat? am întrebat direct, fără să pot ascunde furia din voce.

A oftat și a început să-mi povestească despre tata: cum o bătea, cum bunica a ajutat-o să fugă într-o noapte cu hainele pe ea și cum nu a avut curajul să se întoarcă niciodată. Mi-a spus că a încercat să mă ia cu ea, dar bunica nu a vrut să-mi schimbe viața încă o dată.

Am ascultat-o fără să spun nimic. În sufletul meu era un război: voiam să o iert, dar nu puteam uita ziua aceea când i-am spus să plece.

Anii au trecut repede după aceea. M-am căsătorit cu Radu și am avut o fetiță, Mara. Când am ținut-o prima dată în brațe pe Mara, am simțit toată greutatea trecutului apăsându-mă pe umeri.

Într-o seară, când Mara avea cinci ani și s-a speriat de un vis urât, m-am dus la ea în cameră și am stat lângă patul ei până a adormit din nou. Atunci mi-am dat seama cât de mult rău poate face absența unei mame.

Am încercat să repar relația cu mama mea. Am invitat-o la ziua Marei, dar bunica a refuzat să vină dacă vine și ea. Familia mea era încă ruptă în două: eu la mijloc, între două femei care se urau din dragoste pentru mine.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Radu despre bani și lipsa timpului pentru familie, m-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns ca atunci când eram copil. M-am întrebat dacă nu cumva toate rănile astea se vor transmite mai departe către Mara.

Acum stau la masa din bucătărie și privesc poza Marei desenând la fereastră. Mă gândesc la toate deciziile greșite care ne-au adus aici: fuga mamei mele, refuzul meu de copil speriat, încăpățânarea bunicii… Oare putem vreodată rupe lanțul acesta al durerii?

Poate că iertarea nu e un moment unic, ci un drum lung pe care îl parcurgem pas cu pas. Dar oare cât timp trebuie să treacă până când rănile vechi nu mai dor?