Zece Ani de Tăcere: Povara Unei Alegeri

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să văd cum Radu se rupe în două la fabrică, iar tu stai toată ziua în casă! Ți-am găsit un loc la farmacie, doar patru ore pe zi! Ce te oprește?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de timp și de griji. Ana, nora mea, stă cu ochii în farfurie, mestecând absent o felie de pâine. Radu, fiul meu, tace. Îl cunosc prea bine: tăcerea lui e un strigăt mut.

De zece ani locuim toți trei în casa bătrânească a mamei mele, la marginea orașului. Când s-au căsătorit, am crezut că vor construi ceva împreună. Dar Ana a refuzat mereu să muncească. La început a spus că vrea să aibă grijă de casă, apoi că nu se simte bine, apoi că nu găsește nimic potrivit. Între timp, Radu s-a angajat la fabrica de mobilă. Salariul lui abia ne ajunge pentru facturi și mâncare.

— Maria, nu înțelegi… Nu pot să mă duc acolo. Nu mă simt în stare să vorbesc cu oameni străini toată ziua. Am încercat să-ți explic…
Ana ridică privirea spre mine, ochii ei umezi și obosiți. Dar eu nu mai am răbdare. Am 65 de ani și încă mai spăl vasele după ei.

— Dar ce poți, Ana? Ce poți? Să stai pe Facebook toată ziua? Să te plângi că nu ai haine noi? Radu vine acasă rupt de oboseală și tu nici măcar nu-l întrebi cum i-a fost ziua!

Radu oftează adânc. Îl văd cum își frământă mâinile sub masă.

— Mamă, te rog… Las-o. Nu ajută la nimic să ne certăm iar.

— Ba ajută! Poate dacă nu mai tac, o să se schimbe ceva!

Mă ridic brusc și ies pe hol. Mâinile îmi tremură. Mă sprijin de perete și încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Nu vreau să mă vadă slabă.

În fiecare lună facem calcule: cât pentru curent, cât pentru gaz, cât pentru mâncare. Mereu rămânem fără bani înainte de salariu. De Paște și de Crăciun mă împrumut la vecina Ileana ca să pot pune ceva pe masă. Și totuși, Ana refuză orice propunere.

Într-o seară, după ce Radu adoarme epuizat pe canapea, intru în camera Anei. Stă pe pat cu telefonul în mână.

— Ana, vreau să vorbim serios. Ai 35 de ani. Nu ești bolnavă, nu ai copii mici de crescut. De ce nu vrei să muncești?

Se uită la mine ca și cum aș fi o străină.

— Maria… mi-e frică. Mi-e frică să nu greșesc, să nu mă fac de râs. N-am mai lucrat niciodată. Dacă nu mă descurc?

— Toți am avut prima zi la muncă! Și eu am lucrat la croitorie 30 de ani! Nu m-a întrebat nimeni dacă mi-e frică!

— Dar tu ai fost altfel… Eu nu pot.

Mă simt neputincioasă. O parte din mine o compătimește — poate chiar are anxietate, poate chiar îi e greu să iasă din casă. Dar ce facem cu viața noastră? Cu viitorul lui Radu?

Într-o duminică vine sora mea, Elena, cu nepotul ei adolescent.

— Maria, trebuie să faci ceva! O să ajungi să-ți vinzi casa ca să-i ții pe amândoi! Ana are nevoie de un șoc! S-o dai afară o lună!

Nu pot face asta. Casa asta e tot ce avem. Dar mă gândesc: oare dacă aș fi fost mai dură cu ea la început, s-ar fi schimbat ceva?

Seara îi spun lui Radu:

— Radu, tu ce vrei? Ești fericit așa?

El se uită lung la mine.

— Mamă… O iubesc pe Ana. Dar uneori simt că mă sufoc. Când vin acasă și văd că totul e la fel ca ieri… Când văd că nu avem niciodată bani pentru nimic… M-am gândit să plec în Germania la muncă sezonieră.

Mă lovește vestea ca un trăsnet.

— Și eu? Și Ana?

— Nu știu… Poate dacă plec eu, Ana o să fie nevoită să facă ceva.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă și mă uit la fotografiile vechi: Radu copil, eu tânără lângă soțul meu răposat… Unde am greșit? De ce nu reușim să fim o familie normală?

A doua zi îi spun Anei:

— Dacă Radu pleacă în Germania, tu ce faci?

Ea tace mult timp.

— Poate atunci o să încerc să muncesc… Dar mi-e frică.

— Și nouă ne e frică! Dar trebuie să trăim!

Trec zilele una după alta. Radu își face pașaportul. Ana începe să caute timid anunțuri de angajare pe internet. Eu gătesc ciorbă și mă rog la icoană să nu se destrame totul.

Într-o seară, când suntem toți trei la masă, Radu spune:

— Poate ar trebui să mergem împreună la consiliere de familie…

Ana îl privește surprinsă. Eu dau din cap încet.

Poate că nu există soluții simple. Poate că fiecare familie are povara ei nevăzută.

Mă întreb: câte femei ca Ana trăiesc cu frica paralizantă a eșecului? Câte familii se destramă din cauza tăcerii și a neputinței? Oare dacă am vorbi mai mult despre asta, s-ar schimba ceva?