Weekendul soacrei: Sunt doar o menajeră în propria mea casă?

— Irina, ai pus sare în ciorbă? Să nu fie iar fadă ca data trecută!
Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună din bucătărie înainte să apuc să-mi beau cafeaua. Mă opresc în prag, cu lingura în mână, și simt cum obrajii mi se încălzesc. E sâmbătă dimineața, iar eu mă simt din nou invizibilă în propria mea casă.

Soțul meu, Radu, stă pe canapea cu ziarul în brațe, prefăcându-se că nu aude. Copiii se joacă în camera lor, iar eu mă simt prinsă între două lumi: cea a femeii care vrea să fie ascultată și respectată și cea a norei care trebuie să înghită orice pentru liniștea familiei.

— Da, mamă Maria, am pus sare. Gust-o dacă vrei, îi răspund încercând să-mi păstrez calmul.

Ea oftează teatral și se apropie de aragaz. Îmi ia lingura din mână fără să spună nimic și gustă ciorba. Strâmbă din nas.

— Trebuia să pui mai mult leuștean. La noi, la Bacău, așa se face.

Mă simt ca o elevă certată pentru o temă greșită. Mă uit la Radu, dar el își ascunde fața după ziar. Îmi vine să urlu: „De ce nu spui nimic? De ce nu mă aperi?” Dar tac. Tac de ani de zile.

Soacra vine la noi aproape în fiecare weekend, fără să anunțe. Intră ca la ea acasă, critică tot ce fac, mută lucrurile prin dulapuri și îmi spune mereu cum ar trebui să-mi cresc copiii sau să-mi organizez viața. De fiecare dată când pleacă, rămân cu un gol în stomac și cu sentimentul că nu sunt destul de bună.

— Irina, ai spălat perdelele din sufragerie? Parcă miroase a praf…

Îmi mușc buza de jos și încerc să nu izbucnesc. Mă simt ca o menajeră în propria mea casă. Oare chiar nu vede nimeni cât mă doare?

În acea după-amiază, când copiii dormeau și Radu ieșise la cumpărături cu soacra, am rămas singură în bucătărie. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și frecat și mi-au dat lacrimile. Mi-am amintit de mama mea care îmi spunea mereu: „Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare.” Dar eu? Eu ce fac?

Seara, la cină, atmosfera era tensionată. Soacra povestea despre cât de greu i-a fost ei când era tânără și cum le făcea pe toate singură. Radu dădea din cap absent, iar eu simțeam că mă sufoc.

— Irina, tu nu zici nimic? întrebă ea brusc.

— Ce să zic? Că nu mai pot? Că mă simt invizibilă? Că mi-e dor să fiu văzută ca femeie, nu doar ca noră sau menajeră?

Dar nu spun nimic. Zâmbesc forțat și strâng farfuriile.

Noaptea nu pot dormi. Mă răsucesc în pat lângă Radu și îl aud cum respiră liniștit. Îmi adun curajul și îl trezesc ușor.

— Radu…

— Da? Ce e?

— Nu mai pot. Simt că mă sufoc când vine mama ta aici. Nu mă simt respectată deloc. Tu nu vezi?

Radu oftează.

— Irina, știi cum e mama… E bătrână, are nevoie să se simtă utilă…

— Dar eu? Eu când am voie să mă simt utilă pentru mine însămi?

Se lasă liniștea între noi. Mă întorc cu fața la perete și plâng încet.

A doua zi dimineață, soacra intră peste mine în baie.

— Irina, vezi că trebuie să dai cu mopul pe hol! Am văzut urme de noroi!

Atunci ceva se rupe în mine. Ies din baie cu prosopul pe cap și îi spun:

— Doamna Maria, vă rog frumos să nu mai intrați peste mine oriunde și oricând! E casa mea!

Ea se uită la mine șocată.

— Cum vorbești tu așa cu mine?

— Vorbesc ca o femeie care s-a săturat să fie tratată ca o slugă! Am dreptul la intimitate și respect!

Radu apare în ușă, uimit de tonul meu ridicat.

— Ce se întâmplă aici?

— Spune-i mamei tale că nu mai accept să fiu tratată ca o menajeră! Dacă nu mă respectați voi, măcar eu trebuie să o fac!

Soacra dă ochii peste cap și pleacă bombănind. Radu rămâne blocat.

— Irina…

— Nu mai pot! Ori punem limite, ori…

Nu termin fraza. Nu vreau să ameninț, dar nici nu mai pot trăi așa.

Ziua trece greu. Soacra stă retrasă în camera de oaspeți. Radu încearcă să mă evite. Copiii simt tensiunea și vin mereu la mine pentru îmbrățișări.

Seara, înainte să plece spre gară, soacra se oprește în pragul ușii:

— Poate ai dreptate… Poate am exagerat… Dar știi cum e: mi-e greu să mă simt inutilă…

Nu știu ce să-i răspund. O parte din mine o compătimește, alta încă e furioasă.

După ce pleacă, Radu vine la mine și mă ia de mână.

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură în toate astea… Hai să facem niște reguli clare pentru toți.

Simt că respir pentru prima dată după mult timp. Poate că nu va fi ușor, dar măcar am spus ce aveam pe suflet.

M-am întrebat toată noaptea: câte femei trăiesc ca mine, invizibile în propriile case? Câte au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?