Un Fular de Lână și O Prăpastie Între Generații

— Nu trebuia să vă deranjați, bunico, chiar nu era nevoie…
Vocea Anei, soția nepotului meu Vlad, a sunat politicos, dar rece, ca o ușă trântită pe jumătate. Ținea fularul de lână în mâini, cu degetele subțiri răsucindu-l absent. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima mi se strânge. În bucătăria mică, aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu tăcerea apăsătoare.

Nu era prima dată când simțeam că nu mă potrivesc în lumea lor. De când Vlad s-a căsătorit cu Ana, totul părea schimbat. Nu mai veneau atât de des pe la mine, iar când veneau, discuțiile erau scurte, despre vreme sau despre serviciu. Eu, Maria, femeie trecută de șaptezeci de ani, crescută cu lipsuri și cu respect pentru fiecare bănuț, nu reușeam să mă adaptez la ritmul lor grăbit și la pretențiile moderne.

Fularul acela nu era doar un obiect. Era o bucată din mine. L-am tricotat iarna trecută, seară de seară, cu gândul la Ana. Știam că nu am bani să-i cumpăr parfumuri scumpe sau genți de firmă, dar am pus în fiecare ochi de lână speranța că va simți dragostea mea. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi; orice leu economisit e o victorie. Dar timpul… timpul îl am din belșug și l-am investit în acest fular.

— E foarte frumos, mulțumesc încă o dată, a spus Ana, zâmbind forțat. Dar cred că nu prea se potrivește cu stilul meu…

Vlad a încercat să dreagă situația:

— Bunico, Ana e mai sportivă, nu prea poartă fular din lână groasă. Dar sigur îl va folosi când mergem la munte!

Am dat din cap și am zâmbit slab. În mintea mea se derulau imagini cu mama mea, care îmi cosea rochii din resturi de material și cu tata care îmi făcea jucării din lemn. Niciodată nu ne-am rușinat de lucrurile făcute acasă; dimpotrivă, le-am prețuit mai mult decât orice.

După ce au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am privit masa pe care rămăsese cana Anei neatinsă și farfuria cu prăjituri pe jumătate goală. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

A doua zi m-a sunat sora mea, Elena.

— Ce faci, Mario? Ai văzut ce frig e afară? Să nu ieși fără fular!

Am râs amar.

— Eu nu ies fără fular, dar uite că alții nici nu vor să-l poarte…

Elena a oftat.

— Lasă-i, dragă. Tineretul de azi nu mai știe să aprecieze lucrurile simple. Ei vor totul gata făcut și frumos ambalat.

Dar nu era doar despre fular. Era despre cum mă simțeam eu: inutilă, depășită, ca o piesă veche într-o casă modernă. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: cum i-am cusut haine când era mic, cum i-am pus bani deoparte pentru facultate din puținul meu. Acum părea că totul s-a șters cu buretele.

În zilele următoare am început să observ tot mai multe semne ale distanței dintre noi. Vlad mă suna tot mai rar. Ana posta pe Facebook poze cu excursii și restaurante elegante; nici urmă de fularul meu. Am simțit un gol în suflet pe care nici ceaiul cald, nici serialele de la televizor nu-l puteau umple.

Într-o duminică m-am hotărât să merg la biserică. Poate acolo voi găsi liniște. Pe drum m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Viorica.

— Ce ai pățit, Mario? Pari abătută.

I-am povestit totul printre suspine.

— Știi ce cred eu? a zis ea blând. Nu e vina ta că ai dăruit din suflet. Poate că trebuie să accepți că fiecare generație iubește altfel.

Cuvintele ei m-au pus pe gânduri. Oare chiar așa să fie? Seara am scos din dulap toate lucrurile făcute de mână pe care le păstrasem: mileuri croșetate de mama, o păturică veche tricotată pentru Vlad când era bebeluș… Am plâns privind fiecare obiect – erau dovezi ale unei iubiri tăcute și necondiționate.

Peste câteva zile Vlad m-a sunat:

— Bunico, Ana vrea să știe dacă poți veni la noi să ne arăți cum se tricotește. Vrea să încerce și ea…

Am simțit cum mi se încălzește inima. Poate că nu totul e pierdut. Poate că trebuie doar răbdare și deschidere ca să ne regăsim unii pe alții.

Acum stau și mă întreb: oare cât valorează un gest simplu într-o lume care pare să aprecieze doar ce e scump și nou? Oare dragostea noastră mai are loc printre atâtea schimbări?