Umbrele unei plecări: Povestea unei mame românce între sacrificiu și trădare

— Nu mai plânge, mamă, totul o să fie bine, mi-a spus Vlad la telefon, dar vocea lui tremura. Știam că minte. Știam că ascunde ceva. Era trecut de miezul nopții în Italia, iar eu stăteam pe marginea patului din camera îngustă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Într-o oră urma să intru din nou la muncă, la bătrâna doamnă Rossi, dar gândurile nu-mi dădeau pace.

Totul a început cu un mesaj scurt de la vecina mea din sat, Mariana: „Lenuța, ai grijă de tine acolo, că acasă nu e totul cum crezi.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am sunat-o imediat. La început a ezitat, dar apoi a izbucnit: „Lenuță, îl văd pe Ilie tot mai des cu o femeie prin sat. Nu vreau să-ți fac rău, dar cred că trebuie să știi.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Pentru cine mă trezesc eu la patru dimineața? Pentru cine îndur dorul și umilința străinătății? Pentru cine trimit bani acasă lună de lună, fără să-mi cumpăr nici măcar o rochie nouă?

Am încercat să vorbesc cu Ilie. L-am sunat de zeci de ori. Mi-a răspuns abia după două zile.
— Ce-i cu tine, Lenuță? De ce mă bați la cap?
— Ilie, spune-mi adevărul! Cine e femeia cu care te vede lumea prin sat?
A tăcut. Apoi a ridicat tonul:
— Ai înnebunit? Oamenii vorbesc prostii! Dacă nu-ți convine, stai acolo unde ești!

Am simțit cum mă sufoc. Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am dus la muncă cu ochii umflați, iar doamna Rossi m-a întrebat dacă sunt bolnavă. I-am spus că mi-e dor de copii.

După câteva zile, am sunat acasă. Vlad și Radu, băieții mei, păreau grăbiți și evitați să vorbească despre tatăl lor.
— Mamă, tata e bine. E ocupat cu treburile prin curte.
— Dar tu? Cum ești?
— Bine, mamă…

Am simțit că ceva nu e în regulă. Am început să întreb vecinii, rudele. Toți evitau subiectul sau îmi spuneau că „nu e treaba mea”. Dar Mariana a insistat:
— Lenuță, copiii tăi știu totul. Îl văd pe Ilie cu femeia aia la el acasă. Chiar și când sunt ei acolo.

M-am prăbușit. Cum să-mi ascundă propriii mei copii așa ceva? Cum să nu-mi spună adevărul?

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele și am strâns masa bătrânei Rossi, am ieșit pe balcon și am sunat din nou acasă. De data asta i-am prins pe amândoi.
— Vlad, Radu, vreau să vorbim serios. Vreau să-mi spuneți adevărul despre tata.
S-a lăsat o liniște grea.
— Mamă… nu am vrut să te supărăm…
— De cât timp știți?
— De câteva luni…

Am simțit cum mă sfâșie pe dinăuntru. Am început să țip:
— Cum ați putut? Eu muncesc aici ca o sclavă pentru voi! Pentru casa aia! Pentru ca voi să aveți tot ce vă trebuie! Și voi… voi îmi ascundeți așa ceva?
Radu a început să plângă:
— Mamă, ne-a fost frică… Tata ne-a zis că dacă spunem ceva, pleacă de acasă…

Mi-am dat seama că nu doar eu eram victima acestei trădări, ci și copiii mei. Ilie îi ținea captivi între minciunile lui și frica de a rămâne fără tată.

În acea noapte am scris o scrisoare lungă pe care nu am trimis-o niciodată. Îi spuneam lui Ilie tot ce simt: furia, dezamăgirea, dorul de vremurile când eram tineri și visam împreună la o viață mai bună. Îi spuneam cât de mult m-a durut să fiu departe de copii, să le aud vocile doar prin telefon și să le văd fețele doar pe ecranul mic al telefonului.

A doua zi am primit un colet de acasă: o cutie cu câteva borcane de zacuscă și dulceață făcute de mama mea. Printre ele era un bilet: „Lenuță, nu uita că ai pentru cine trăi.” Am plâns ore întregi ținând biletul la piept.

Au trecut luni până când am reușit să-mi strâng destui bani ca să vin acasă pentru câteva zile. Când am ajuns în sat, lumea mă privea ciudat. Unii mă compătimeau, alții șușoteau pe la colțuri.

Când am intrat în curte, Ilie era pe bancă cu femeia aceea — Maria din satul vecin. Nici măcar nu s-a ridicat când m-a văzut.
— Ai venit? Ce rost mai are?
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Pentru copiii mei are rost! Pentru mine are rost!

Vlad și Radu au ieșit din casă cu ochii în pământ.
— Mamă…
Nu am putut decât să-i iau în brațe și să plângem împreună.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Ilie. Nu voia decât să plec din nou. Maria râdea pe sub mustață când treceam pe lângă ea prin curte.

Într-o seară m-am dus la cimitir la mormântul tatălui meu și am stat acolo ore întregi. M-am întrebat dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă doar am pierdut totul: soțul, respectul copiilor mei, liniștea sufletului.

Când am plecat din nou spre Italia, băieții m-au condus până la autocar.
— Mamă… iartă-ne…
Le-am zâmbit trist:
— Nu trebuie să mă iertați voi… Poate că eu trebuie să mă iert pe mine că v-am lăsat singuri.

Acum stau din nou în camera mea mică din Italia și mă întreb: oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare merită sacrificiul dacă prețul e atât de mare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?