Umbrele din sufletul meu: Povestea unei mame care a învățat să-și asculte copilul

— Vlad, nu acum! Am deadline la proiectul pentru parcul central! am strigat, cu vocea tremurândă de oboseală și frustrare, în timp ce tastam frenetic la laptop. Vlad, băiatul meu de opt ani, stătea în pragul ușii cu o carte despre planete strâns lipită la piept și ochii mari, întrebători.

— Dar, mami, știi de ce Saturn are inele? a întrebat el încet, ca și cum ar fi știut deja răspunsul meu.

Mi-am mușcat buza. Nu era prima dată când îl respingeam. De când soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru altcineva, viața mea s-a transformat într-o cursă contra cronometru: job, facturi, teme, cumpărături. Nu mai aveam timp nici să respir, darămite să răspund la întrebările nesfârșite ale lui Vlad.

— Caută pe Google, Vlad! am spus scurt, fără să-l privesc.

A tăcut. Am simțit cum aerul din cameră devine greu. După câteva secunde, am auzit ușa trântindu-se încet. Am continuat să tastez, dar gândurile mi se învârteau în cap ca frunzele pe care le desenam pentru proiectul meu. Ce fel de mamă eram? Oare Doru avea dreptate când spunea că nu știu să fiu prezentă?

A doua zi dimineață, Vlad nu a spus nimic la micul dejun. Își mesteca cerealele absent, cu ochii pierduți în fereastră. Am încercat să-l mângâi pe cap, dar s-a tras ușor.

— Vlad, ai visat ceva urât?

— Nu… doar că mi-e dor de tati. Și de tine… când erai veselă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am plecat la birou cu ochii în lacrimi. La prânz, colega mea Ioana m-a tras deoparte.

— Te-ai schimbat mult în ultimele luni. Ești mereu nervoasă. Ce se întâmplă?

Am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că-l pierd pe Vlad. Sunt prinsă între muncă și el și nu fac nimic bine!

Ioana m-a privit blând:

— Poate ar trebui să-l asculți mai mult. Să-i dai spațiu să descopere singur răspunsurile. Copiii nu au nevoie doar de explicații, ci de încurajare.

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, Vlad era în camera lui, desenând planete pe o foaie mototolită.

— Ce faci acolo? am întrebat încet.

— Încerc să-mi imaginez cum arată Saturn dacă aș fi acolo… Dar nu știu dacă e corect.

M-am așezat lângă el și am privit desenul: Saturn cu inelele sale colorate stângaci.

— Știi ce? Poate găsim împreună răspunsul. Vrei să mergem la Observatorul Astronomic sâmbătă?

Ochii lui s-au luminat pentru prima dată după mult timp.

— Chiar ai vrea?

— Da. Și poate facem și un proiect împreună pentru școală.

În acea seară am stat până târziu vorbind despre stele și galaxii. Am râs, am glumit și am uitat de griji. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie.

Dar nu totul a fost ușor. Duminică dimineața, mama mea a venit pe neașteptate.

— Tu nu vezi că-l răsfeți prea mult? Trebuie să fie serios la școală! Nu cu stele și prostii!

Am simțit furia clocotind în mine.

— Mamă, Vlad are nevoie să fie ascultat! Nu vreau să repete greșelile noastre!

S-a lăsat o tăcere grea. Mama a oftat și a plecat fără să spună altceva. M-am simțit vinovată, dar hotărâtă să nu mai cedez presiunilor vechii generații.

La Observator, Vlad a pus zeci de întrebări astronomului. L-am privit cu mândrie cum își notează răspunsurile și cum ochii îi strălucesc de bucurie.

În drum spre casă mi-a spus:

— Mami, azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!

Am plâns în tăcere la volan. Mi-am dat seama că nu trebuie să fiu perfectă — trebuie doar să fiu acolo pentru el.

De atunci am început să-i dau spațiu să exploreze, să greșească și să crească. Am renunțat la control și am ales să fim o echipă.

Uneori mă întreb: câți dintre noi uităm să ne ascultăm copiii? Câți ne pierdem în griji și uităm că adevărata iubire înseamnă să fii prezent? Poate că povestea mea îi va face pe alții să-și asculte mai des copiii…