Umbra fratelui meu: Povara tăcerii și a sacrificiului

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea mamei răsună spartă prin bucătărie, în timp ce farfuria scapă din mâinile ei și se face țăndări pe gresie. Mă uit la ea, cu mâinile ude de la vase, și simt cum mi se strânge inima. Mama, femeia care nu a plâns niciodată în fața mea, stă acum în fața chiuvetei, cu umerii căzuți și ochii roșii.

— Lasă, mamă, strâng eu. Hai, stai jos puțin, îi spun încet, încercând să nu las să se vadă cât de tare mă doare să o văd așa. Dar în mintea mea urlu: „Unde e Radu? De ce nu e aici să te ajute?”

Radu, fratele meu mai mic cu trei ani, a fost mereu centrul universului nostru. Când era mic și răcea, mama nu dormea nopți întregi lângă patul lui. Când lua note proaste, găsea mereu scuze: „E sensibil, nu-i place școala ca tine.” Eu? Eu eram cea care nu făcea probleme. Învățam bine, nu plângeam, nu ceream nimic. Mama era mândră de mine, dar tăcut. Niciodată nu mi-a spus-o direct. Pentru Radu însă, fiecare reușită era sărbătorită cu tort și baloane.

Anii au trecut și eu am rămas aceeași: fata care se descurcă singură. Am terminat facultatea la București și m-am întors acasă când tata s-a îmbolnăvit. Radu era deja plecat la Cluj, „să-și urmeze visul”, cum spunea mama cu ochii umezi de mândrie. Eu am rămas să am grijă de tata și de mama. Tata s-a stins într-o toamnă rece, iar eu am rămas cu mama și cu o casă prea mare pentru două femei care nu știu să vorbească despre sentimente.

Acum mama e bolnavă. Are nevoie de cineva care să o ducă la doctor, să-i facă cumpărăturile, să-i gătească. Radu vine rar acasă. Când îl sun să-i spun că mama are nevoie de el, îmi răspunde mereu la fel:

— Maria, am mult de lucru. Știi cum e la birou… Poate vin weekendul viitor.

Weekendul viitor nu vine niciodată.

Într-o seară, după ce o culc pe mama și rămân singură în bucătărie, mă prinde un plâns mut. Mă simt ca un copil care așteaptă să fie văzut, dar nimeni nu se uită la el. Îmi amintesc cum mama îi făcea lui Radu clătite când era trist și cum mie îmi spunea doar „Lasă că tu ești puternică”. Oare chiar sunt? Sau doar am învățat să nu cer nimic?

Într-o zi, după ce ies de la farmacie cu rețeta mamei, îl văd pe Radu pe stradă. E cu o fată blondă, râde și pare fericit. Îl strig:

— Radu! Ce faci aici?

Se oprește brusc și fața i se schimbă.

— Maria… Nu știam că ești prin oraș.

— Am fost la farmacie pentru mama. Ai putea să treci și tu pe la ea…

Fata blondă se uită jenată la noi.

— Da… O să trec zilele astea. Am avut mult de lucru…

Îl privesc în ochi și văd același copil răsfățat care așteaptă ca totul să i se dea de-a gata.

Seara îi spun mamei că l-am văzut pe Radu.

— Săracul… E obosit. Are o viață grea acolo la Cluj…

Simt cum mi se urcă sângele la cap.

— Și eu? Eu nu sunt obosită? Eu nu am viață?

Mama tace. Pentru prima dată mă privește altfel — ca pe un om care suferă.

— Știu că nu ți-a fost ușor… Dar tu ai fost mereu cea puternică.

— Poate că nu vreau să fiu mereu puternică! Poate că vreau și eu să fiu văzută!

Plâng amândouă în tăcere. Pentru prima dată ne ținem în brațe fără rușine.

Trec zilele și Radu tot nu vine. Mama se stinge încet, iar eu îi sunt alături până la capăt. În ziua înmormântării, Radu apare îmbrăcat la costum scump și cu ochii roșii de la plâns sau poate de la vinovăție.

După slujbă mă abordează:

— Maria… Îmi pare rău că n-am fost mai mult aici…

Îl privesc lung.

— Știi ce e cel mai greu? Să fii mereu cea care ține totul pe umeri și nimeni să nu observe cât doare.

El pleacă privirea.

Acum casa e goală. Merg prin camerele reci și mă întreb dacă sacrificiul chiar aduce iubire sau doar singurătate. Oare câți dintre noi trăim vieți în care suntem mereu cei „puternici”, dar nimeni nu ne întreabă dacă mai putem?

Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta. Sau poate… ar trebui să avem curajul să cerem ajutor înainte să fie prea târziu.