Ultima tăietură: Povestea Anei și a părului ei de aur

— Ana, iar te-ai încurcat cu părul ăsta! Nu vezi că nu poți nici să gătești ca lumea? Vocea tatălui meu răsuna din bucătărie, unde încercam să spăl cartofii fără să-mi ud vârfurile părului care aproape atingeau podeaua. Aveam 32 de ani și nu-mi tăiasem niciodată părul. Nici măcar o șuviță.

Totul a început într-o noapte rece de februarie, când mama, bolnavă și slabă, m-a prins de mână și mi-a șoptit: „Să nu-ți tai niciodată părul, Ana. E darul nostru, al femeilor din neamul nostru.” Aveam doar cinci ani atunci, dar promisiunea aceea s-a lipit de sufletul meu ca o pecete. După ce mama s-a stins, tata a devenit și mai aspru, iar eu m-am agățat de acea promisiune ca de o ancoră. Părul meu era tot ce mai aveam din ea.

Anii au trecut greu. La școală, copiii râdeau de mine: „Uite-o pe Rapunzel! Să nu te împiedici pe scări!” Profesoara de biologie mă întreba mereu dacă nu mă deranjează să fiu „altfel”. Dar eu nu voiam să fiu altfel. Voiau ei să fiu altfel. Eu voiam doar să nu-mi trădez mama.

În satul nostru din Buzău, lumea vorbea. Babele de la poartă șușoteau când treceam: „Fata lui Ilie, săraca, n-a mai tuns-o nimeni de mică.” Tata se mândrea cu mine la început, dar pe măsură ce am crescut și am început să refuz cererile în căsătorie pentru că „nu mă pot mărita cu oricine nu înțelege tradiția noastră”, a început să se înfurie.

— Ana, ai 30 de ani! Toate fetele din sat au copii, tu stai cu părul ăsta ca o nebună! Cine te mai ia pe tine?

Îl priveam în ochi și simțeam cum mă apasă vinovăția. Dar nu puteam. Nu puteam să rup legământul cu mama.

Apoi a venit Mircea. L-am cunoscut la piață, când mi-a prins părul într-o sacoșă fără să vrea. A râs și mi-a spus: „Nu cred că am văzut vreodată ceva atât de frumos.” Era primul om care nu mă privea ca pe o ciudățenie. Am început să ne vedem pe ascuns, pentru că tata nu ar fi acceptat niciodată un băiat din alt sat.

— Ana, tu ești mai mult decât părul tău, mi-a spus Mircea într-o seară, când încercam să-mi descurc nodurile după o zi lungă la câmp. Dar eu nu știam cine sunt fără el.

Într-o zi, tata a aflat de Mircea. A făcut scandal mare, a spart un scaun și mi-a spus că dacă aleg dragostea în locul tradiției, nu mai am ce căuta în casa lui.

— Dacă-ți tai părul, să nu te mai întorci!

Am plâns toată noaptea. M-am uitat la mine în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu ochii roșii și părul ca o povară. Nu mai era demult o coroană. Era lanțul meu.

Mircea m-a găsit dimineața următoare stând pe prispă, cu foarfeca în mână.

— Ești sigură? m-a întrebat el blând.

— Nu știu… Dar simt că dacă nu fac asta acum, n-o să mai pot niciodată să fiu eu însămi.

Am tăiat prima șuviță tremurând. Am simțit cum cade pe podea ca o povară lăsată jos după ani de zile. Am plâns și am râs în același timp. Mircea m-a îmbrățișat strâns.

Când tata m-a văzut fără părul lung, a izbucnit:

— Nu mai ești fata mea! Ai trădat tot ce-am avut!

Am plecat din casa copilăriei mele cu inima frântă. Dar pentru prima dată simțeam că respir cu adevărat. Am început o viață nouă cu Mircea într-un oraș mic din apropiere. Mi-am găsit un loc de muncă la bibliotecă și am început să scriu povești pentru copii despre curaj și libertate.

Au trecut doi ani până când tata mi-a scris o scrisoare scurtă: „Mi-e dor de tine. Poate ai avut dreptate.”

Astăzi mă uit în oglindă la părul meu scurt și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau din iubire? Și cât curaj ne trebuie ca să ne tăiem propriile lanțuri?