Totul pentru familie? Gustul amar al sacrificiului și al creditului

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică, încălzită de aburii ceaiului. Pe geam se vedeau luminile blocurilor din cartierul Titan, iar în aer plutea mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Mama, cu mâinile încrucișate la piept și privirea tăioasă, nu părea deloc impresionată.

— Nu mai poți? Dar eu? Eu care am muncit o viață să vă fie vouă bine? Tu știi cât am tras să nu vă lipsească nimic? Și-acum, pentru că ai un apartament luat pe credit, crezi că ești cine știe cine?

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge inima. Avea dreptate, într-un fel. Fără ajutorul ei și al tatălui meu, poate că nici nu aș fi ajuns aici. Dar de ce fiecare reușită trebuia să fie umbrită de reproșuri? De ce fiecare pas înainte era tras înapoi de vinovăție?

Soțul meu, Radu, stătea tăcut la capătul mesei. Își frământa mâinile și încerca să nu se bage. Știa că orice ar spune ar fi fost folosit împotriva lui. Mama nu l-a plăcut niciodată cu adevărat. „Nu e destul de bărbat, nu are salariu mare, nu știe să repare nimic prin casă”, spunea mereu. Dar el era sprijinul meu, omul care a stat lângă mine când am semnat contractul acela blestemat de credit ipotecar.

Când am cumpărat apartamentul, aveam impresia că am câștigat lumea. Era mic, două camere, dar era al nostru. Am mobilat totul cu grijă, am pus perdele albe și rafturi cu cărți. Am visat că aici vom avea liniște, că vom putea respira fără să simțim mereu ochii mamei pe noi.

Dar liniștea n-a venit niciodată. Mama venea aproape zilnic, cu sacoșa plină de mâncare și sfaturi necerute. „Nu gătești destul de sănătos”, „Nu știi să crești un copil”, „Radu nu te ajută destul”. Fiecare vizită era o inspecție mascată sub grijă maternă.

Într-o zi, când am primit fluturașul de salariu și am văzut cât ne rămâne după rata la bancă, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Radu a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— O să trecem și peste asta. E doar o perioadă grea. Poate găsesc eu ceva mai bine plătit…

— Nu e vorba doar de bani, Radu! E… e totul! Simt că nu mai pot respira! Mama mă sună de zece ori pe zi, la serviciu mă presează șefa să stau peste program, acasă nu mai avem intimitate…

— Hai să plecăm undeva un weekend. Doar noi doi. Să uităm de toate.

Am zâmbit amar. Știam că nu ne permitem nici măcar o noapte la o pensiune decentă. Tot ce aveam mergea la bancă sau pe facturi.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care insista să ne mutăm la ea „până vă puneți pe picioare” — am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toți oamenii din blocurile astea simt aceeași apăsare ca mine. Dacă toți au sacrificat libertatea pentru un acoperiș deasupra capului.

A doua zi dimineață, mama a venit iar pe neanunțate. A deschis ușa cu cheia pe care i-o dădusem „pentru urgențe”. M-a găsit în pijama, cu părul ciufulit și ochii umflați de plâns.

— Așa te prezinți tu în fața soțului? Așa te vede copilul tău?

— Mamă, te rog… Nu mai pot! Nu mai intra fără să anunți! Avem nevoie de spațiu!

— Spațiu? Spațiu ai avut destul când ai stat la mine și nu plăteai nimic! Acum te-ai ajuns?

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am vrut să țip, să-i spun că mă sufocă, dar n-am avut putere. Radu a venit din dormitor și a încercat să calmeze spiritele.

— Doamnă Maria, vă rog… Poate ar fi bine să ne lăsați puțin singuri.

Mama l-a privit cu dispreț.

— Tu să nu-mi spui mie ce să fac! Dacă nu eram eu, nici nu aveați unde sta!

După ce a plecat trântind ușa, am stat mult timp în liniște. Radu mi-a luat mâna și mi-a spus:

— Trebuie să punem niște limite. Altfel nu vom avea niciodată liniște.

Dar cum să pui limite când e vorba de propria mamă? Cum să-i spui femeii care te-a crescut că te rănește? În România, familia e sfântă. Oricine ar râde de mine dacă ar ști că nu-mi suport mama în casă.

Au trecut luni întregi în același ritm: muncă, rate, vizite neanunțate, reproșuri și certuri mocnite. Am început să mă simt vinovată pentru orice: pentru că nu sunt o fiică mai bună, pentru că nu sunt o soție perfectă, pentru că nu pot avea liniște nici măcar în casa mea.

Într-o zi, după o discuție lungă cu Radu, am decis să-i spun mamei adevărul.

— Mamă… te iubesc, dar nu mai pot continua așa. Avem nevoie de intimitate. Te rog să ne anunți înainte să vii și… dacă se poate… să nu mai intri cu cheia ta fără acordul nostru.

A tăcut mult timp. Am văzut cum i se umplu ochii de lacrimi.

— Bine… Dacă asta vrei…

A plecat fără să mai spună nimic. Seara m-a sunat sora mea mai mică, Ioana.

— Ce i-ai făcut mamei? Plânge toată ziua! Cum poți fi atât de egoistă?

Am simțit din nou vinovăția aceea grea ca o piatră pe piept. Dar pentru prima dată în viață am simțit și un strop de eliberare.

Acum stau pe canapea și scriu aceste rânduri cu gândul la toate femeile care trăiesc între datorii și așteptări imposibile. Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu pentru familie? Oare chiar nu merităm un colț doar al nostru?

Poate că fericirea în România e doar o iluzie atunci când familia nu-ți dă voie să respiri… Sau poate curajul de a spune „ajunge” e primul pas spre libertate? Voi ce credeți?