Testul răbdării: Povestea unei după-amiezi cu Mara și tatăl ei

— Mara, să nu te atingi de ele până nu mă întorc! Ai înțeles?

Vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, pe care mama tot promitea că o schimbăm la vară. Pe masă, într-un bol de sticlă, stăteau cuminți niște jeleuri colorate, preferatele mele. Erau ca niște bijuterii dulci, strălucind sub lumina slabă a becului. Am dat din cap, dar inima îmi bătea tare. Petru, tata, îmi zâmbi șiret și ieși din cameră, lăsând ușa întredeschisă.

Nu era prima dată când încerca să mă „testeze”. De când cu internetul ăsta, tot vedea fel și fel de provocări. De data asta, văzuse la televizor cum niște părinți celebri își puneau copiii la încercare cu dulciuri. „Hai să vedem cât de răbdătoare ești tu, Mara!”, mi-a spus râzând. Dar pentru mine nu era doar un joc. Era o luptă între dorință și promisiunea făcută lui.

Am rămas singură cu jeleurile. Le priveam și simțeam cum mi se face gura apă. În minte mi se derulau imagini cu mama certându-mă dacă m-ar fi prins cu mâna în bol înainte de masă. Dar tata… Tata era altfel. El voia să mă vadă cum reacționez. Să vadă dacă poate avea încredere în mine.

— Mara, tu ce faci acolo? — se auzi vocea bunicii din camera alăturată.

— Nimic, bunico! — am strigat repede, ascunzând bolul sub o carte de colorat.

— Să nu mănânci prostii înainte de ciorbă! — m-a avertizat ea.

M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră. Fiecare secundă părea o eternitate. Am încercat să citesc dintr-o carte, dar literele dansau în fața ochilor mei. M-am uitat la ceas: trecuseră doar trei minute. Mi-am amintit cum tata îmi spunea mereu că răbdarea e o virtute. Dar oare el ar fi rezistat tentației?

Am început să vorbesc cu mine însămi:

„Dacă iau doar unul, nici nu se va observa… Dar dacă mă prinde? Și dacă nu mă prinde? Poate nici nu-i pasă cu adevărat…”

M-am apropiat de bol și am atins un jeleu roșu. Era moale și lipicios. L-am ridicat la nas și l-am mirosit. Aroma de căpșuni mi-a invadat simțurile. Am închis ochii și aproape că-l simțeam deja topindu-se pe limbă.

— Mara! — a strigat tata din hol.

Am tresărit și am scăpat jeleul înapoi în bol.

— Da?

— Vin imediat! Să nu te atingi!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am așezat pe scaun și am început să bat din picior nervos. În minte mi se derulau toate momentele când tata mă pusese la încercare: când trebuia să spun adevărul despre notele mici, când trebuia să aleg între a merge la joacă sau a-mi face temele… De fiecare dată simțeam că trebuie să-i demonstrez ceva.

Apoi mi-am amintit de ultima ceartă dintre el și mama. Se certaseră din cauza mea, pentru că luasem o notă mică la matematică și nu le spusesem. Mama voia să mă pedepsească, tata voia să mă înțeleagă. Dar acum… acum simțeam că orice greșeală ar fi fost folosită împotriva mea.

Am început să plâng încet, fără să mă audă nimeni. Nu pentru că voiam jeleurile, ci pentru că simțeam că nu sunt niciodată suficient de bună pentru ei.

Ușa s-a deschis brusc și tata a intrat cu telefonul în mână.

— Gata! Ai rezistat?

Am dat din cap și am încercat să-mi șterg lacrimile pe furiș.

— Bravo, Mara! Uite, am filmat tot! O să vadă toată lumea cât de răbdătoare ești tu!

A râs și m-a luat în brațe. Am simțit mirosul lui de tutun amestecat cu aftershave ieftin. Pentru o clipă, totul părea bine.

— Pot să iau acum unul? — am întrebat timid.

— Ia câte vrei! Ai meritat!

Am luat un jeleu și l-am băgat în gură. Era dulce-amar. Tata a început să se joace cu telefonul, editând filmulețul pentru „prieteni”.

— Să vezi ce like-uri o să primești! — a spus el entuziasmat.

Dar eu nu mai voiam like-uri. Voiam doar să fiu văzută cu adevărat.

Seara, când mama a venit acasă, tata i-a arătat filmulețul. Ea s-a uitat la mine și a oftat:

— Nu suntem la televizor… Suntem familie.

Apoi s-a retras în dormitor fără alte cuvinte.

Am rămas singură în bucătărie, cu gustul dulce-amar al jeleului pe limbă și cu întrebarea care nu-mi dădea pace: Oare cât valorează răbdarea unui copil atunci când tot ce-și dorește e să fie iubit necondiționat?

Voi ce credeți? E corect să ne testăm copiii sau ar trebui doar să-i ascultăm mai mult?