Tăcerea dincolo de pereți: Povestea unei mame românce în străinătate

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia lovea geamul mic al apartamentului nostru din cartierul Favoriten din Viena. Ana, fiica mea de 17 ani, a ridicat ochii din telefon și m-a privit cu o răceală care m-a sfâșiat.

— Mami, te rog… Nu acum.

Dar eu nu mai puteam să tac. În acea seară, primisem un mesaj de la o cunoștință din București: „Irina, știi că Radu vine des pe aici? L-am văzut cu altă femeie. Ai grijă.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am început să caut, să întreb, să scormonesc printre amintiri și mesaje vechi. Totul avea sens acum: vizitele lui rare la Viena, scuzele lui că „serviciul îl ține pe loc”, faptul că nu voia să ne mutăm definitiv înapoi.

— Ana, tu știai? am întrebat-o, cu vocea aproape stinsă.

Ea a oftat adânc și a dat din cap încet. — Da, mami. Știam de ceva timp. Dar nu am vrut să te rănesc.

M-am prăbușit pe canapea. Cum putea copilul meu să-mi ascundă așa ceva? Cum putea să tacă, să mă lase să trăiesc în minciună? M-am simțit trădată de toți: de Radu, de Ana, chiar și de mine însămi, pentru că nu am văzut semnele.

Am plecat din România acum șase ani. Radu a rămas acolo „pentru serviciu”, iar eu am venit cu Ana la Viena, pentru un viitor mai bun. Am muncit ca infirmieră într-un azil de bătrâni, am strâns fiecare euro pentru chirie și pentru ca Ana să poată merge la liceu aici. Ne vedeam cu Radu doar de Crăciun și de Paște. Îmi spuneam mereu că sacrificiul nostru are un sens.

Dar acum totul părea o farsă crudă. În acea noapte nu am dormit deloc. Am privit ore întregi tavanul alb al camerei noastre mici și m-am întrebat: ce rost mai are totul?

A doua zi dimineață, am sunat-o pe mama la Buzău.

— Mamă, nu mai pot. Radu are pe altcineva. Ana știa și ea…

Mama a tăcut o clipă lungă.

— Irina, tu trebuie să fii tare pentru Ana. Nu te întoarce acasă doar ca să te răzbuni sau să suferi mai mult. Acasă e acolo unde ești tu bine.

Dar unde sunt eu bine? În Viena, printre străini care mă privesc ca pe o femeie invizibilă? Sau în România, unde totul e o amintire dureroasă?

În zilele următoare, Ana a devenit tot mai retrasă. O vedeam cum plânge noaptea în pernă și mă durea că nu pot ajunge la ea. Încercam să vorbesc cu ea:

— Ana, te rog… Spune-mi ce simți.

— Nu vreau să vorbesc despre asta! E vina mea că nu ți-am spus? Tu ai vrut mereu să crezi că totul e bine!

M-a durut adevărul ei. Poate chiar eu am construit zidurile astea între noi. Poate am fost prea ocupată cu munca și cu grija zilei de mâine ca să văd ce se întâmplă cu adevărat în familia mea.

Într-o duminică după-amiază, am primit un apel de la Radu.

— Irina… Trebuie să vorbim.

Vocea lui era calmă, aproape indiferentă.

— Da, trebuie…

— Eu… Nu vreau să te rănesc mai mult decât am făcut-o deja. Dar nu mai pot trăi așa. Eu și Camelia avem un copil împreună. Vreau să divorțăm civilizat.

Am simțit cum mi se taie respirația. Camelia… Numele ei era ca un cuțit în pieptul meu.

— Și Ana? Ai uitat că ai o fată?

— Nu am uitat… Dar ea e mare acum. O să înțeleagă.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am plâns ore întregi, până când nu am mai avut lacrimi.

În zilele următoare, la serviciu eram ca un robot. Schimbam pansamentele bătrânilor, le zâmbeam mecanic și mă gândeam la viața mea care se destramă bucățică cu bucățică.

Seara, când ajungeam acasă, mă uitam la Ana cum stătea pe canapea cu ochii pierduți în ecranul laptopului. Îmi venea să țip: „Ajută-mă! Spune-mi ce să fac!” Dar nu puteam. Eram două străine sub același acoperiș.

Au trecut luni de zile așa. Am început să merg la consiliere psihologică la recomandarea unei colege românce de la azil. Acolo am învățat să vorbesc despre durerea mea fără rușine.

Într-o zi, Ana a venit la mine și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Am plâns împreună pentru prima dată după mult timp.

— Mami… Îmi pare rău că nu ți-am spus. Mi-a fost frică să nu te pierd și pe tine.

Am strâns-o tare la piept.

— Nu ai cum să mă pierzi niciodată, Ana… Suntem doar noi două acum. Dar poate e destul.

Acum stau pe balconul mic al apartamentului nostru din Viena și privesc luminile orașului care nu va fi niciodată „acasă” cu adevărat pentru mine. Dar poate că acasă nu e un loc anume, ci oamenii pe care îi iubești și care rămân lângă tine atunci când toți ceilalți pleacă sau te trădează.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât de mult putem duce înainte ca tăcerea să ne distrugă pe dinăuntru?