Sub tăcerea casei noastre: Povestea unei mame și a fiului ei

— Vlad, te rog, nu mai pleca așa! Glasul meu răsună în holul mic, spart de ecoul ușii trântite. Încă o dată, fiul meu a ales să plece fără să spună nimic, cu privirea pierdută și pașii apăsați. M-am sprijinit de perete, simțind cum inima mi se strânge ca un pumn. De când s-a căsătorit cu Irina, parcă nu-l mai recunosc. Nu mai e băiatul meu vesel, cel care râdea cu poftă la glumele lui tata sau care venea să mă îmbrățișeze când avea nevoie de un sfat.

Totul a început subtil, ca o ceață care se lasă peste oraș la început de toamnă. La început, Irina părea o fată bună, educată, cu zâmbet cald. Dar după nuntă, am simțit cum Vlad se îndepărtează. Nu mai venea la noi la masă duminica, nu mai răspundea la telefon decât rar și scurt. Când îl întrebam dacă e totul în regulă, îmi răspundea mereu: „Da, mamă, doar că suntem ocupați.” Dar ochii lui spuneau altceva.

Într-o seară, după ce am adunat vasele de pe masă, l-am sunat din nou. A răspuns după multe apeluri.
— Vlad, ce faci, mamă? Nu te-am mai auzit de mult.
— Sunt bine, mamă. Am mult de lucru.
— Dar Irina? Cum vă înțelegeți?
A urmat o pauză lungă. Parcă i se tăiase respirația.
— E totul ok. Trebuie să închid.

Am simțit atunci că ceva nu e în regulă. Am încercat să vorbesc cu soțul meu, Ionel, dar el mi-a spus să nu mă bag, că băiatul e mare și știe ce face. Dar eu nu puteam să stau deoparte. Într-o zi am mers pe neașteptate la ei acasă. Irina mi-a deschis ușa cu un zâmbet fals și m-a invitat în sufragerie. Vlad stătea pe canapea, cu ochii în pământ.

— Ce surpriză! a spus Irina, trăgându-și rochia pe lângă corp.
— Am trecut doar să văd dacă sunteți bine.
Vlad nu a spus nimic. Am încercat să-l privesc în ochi, dar el evita privirea mea. Am simțit un zid între noi, unul pe care nu-l mai puteam trece.

După acea vizită, Irina a început să mă evite. Nu-mi răspundea la mesaje, iar Vlad părea tot mai absent. Într-o seară am primit un mesaj scurt: „Mamă, nu mai veni fără să anunți.” Am plâns atunci ca niciodată. M-am simțit respinsă din propria familie.

Au urmat luni de tăcere și distanță. La ziua mea de naștere, Vlad a venit singur. Avea cearcăne adânci și părea slăbit.
— Vlad, ce se întâmplă? Te rog, spune-mi!
S-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Mamă… nu pot vorbi acum.
— Te ține Irina sub papuc? Ce ți-a făcut fata asta?
A izbucnit:
— Nu înțelegi! Nu e așa simplu! Dacă aș putea… dar nu pot!
Apoi a ieșit val-vârtej din casă.

Am început să mă gândesc la toate momentele din copilăria lui: cum îl țineam de mână când mergeam la grădiniță, cum îi citeam povești seara. Unde greșisem? De ce nu mai avea încredere în mine? M-am simțit vinovată că poate am fost prea protectoare sau prea insistentă.

Într-o zi am primit un telefon de la sora mea, Camelia:
— Mariana, am auzit că Vlad și Irina se ceartă des. Vecinii spun că se aud țipete.
M-am cutremurat. Am încercat din nou să-l sun pe Vlad. De data asta nu mi-a mai răspuns deloc.

Am mers la biserică și m-am rugat pentru el. În fiecare zi aprindeam o lumânare și mă rugam să-i dea Dumnezeu putere să iasă din situația asta. Ionel mă certa că mă consum prea mult:
— Lasă-l să-și trăiască viața! Nu poți tu să-i rezolvi problemele!
Dar cum să nu mă doară? Cum să stau cu mâinile în sân când știu că băiatul meu suferă?

Într-o noapte târzie, am primit un mesaj:
„Mamă… îmi pare rău pentru tot. Nu pot vorbi acum. Te iubesc.”
Am plâns toată noaptea. A doua zi am mers la el acasă. Irina mi-a deschis ușa și mi-a spus rece:
— Vlad nu vrea să vorbească cu nimeni.
Am încercat să intru, dar ea mi-a blocat calea.
— Vreau doar să-l văd!
— Nu se poate.

M-am întors acasă zdrobită. Am început să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că insistența mea îl face pe Vlad să sufere mai mult. Poate că ar trebui să-l las în pace… Dar cum să fac asta?

Timpul a trecut greu. Într-o zi am primit vestea că Vlad a ajuns la spital cu atac de panică. Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am mers la el și l-am găsit singur în salon.
— Mamă… iartă-mă că te-am ținut departe.
L-am luat în brațe și am plâns amândoi.
— Nu trebuie să-ți ceri iertare! Sunt aici pentru tine mereu!

A fost începutul unei vindecări lente. Vlad a început să vină din nou acasă, timid la început, apoi tot mai deschis. Irina a refuzat orice dialog cu noi și până la urmă au decis să se despartă.

Acum mă uit la fiul meu și văd iar lumina din ochii lui. Dar rana rămâne: cât de mult trebuie să intervinem în viața copiilor noștri? Unde e limita dintre grijă și control? Poate dragostea unei mame vindeca totul sau uneori trebuie doar să așteptăm și să sperăm?