Sub același acoperiș: Povestea unei surori uitate

— Nu pot să cred, mamă! Chiar îi dai Ilincăi banii de avans pentru apartament? Dar eu? Eu nu contez deloc?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme și mirosul de ciorbă proaspătă plutind în aer. Mama s-a întors spre mine, cu ochii obosiți, evitând să mă privească direct. Ilinca, cu obrajii roșii de emoție, își strângea mâinile în poală, încercând să nu mă privească.
— Maria, nu e vorba că nu contezi… Ilinca are nevoie acum. Tu ai serviciu stabil, te descurci. Ea abia a terminat facultatea, nu are pe nimeni.
Am simțit cum inima mi se strânge. Era ca și cum cineva ar fi tras o linie invizibilă între noi, surorile care altădată dormeau îmbrățișate în același pat, povestind până târziu despre vise și iubiri secrete.
— Și eu am avut nevoie, mamă! Dar nu m-ai întrebat niciodată dacă mi-e greu.
Mama a oftat, iar Ilinca a ridicat privirea, cu lacrimi în ochi.
— Maria, nu vreau să te superi pe mine. Eu n-am cerut nimic, doar…
— Doar ai primit, ca de obicei, am întrerupt-o, cu vocea tremurândă.
A urmat o tăcere apăsătoare. Am ieșit din bucătărie, trântind ușa, și m-am prăbușit pe patul din camera mea, cu fața în pernă. Mă simțeam trădată, invizibilă, ca și cum toată viața mea fusese doar o umbră pe lângă Ilinca.

Ani la rând am fost „fata cea mare”, cea responsabilă, cea care nu cere, care nu plânge, care nu are voie să greșească. Când tata a murit, aveam doar 14 ani. Mama s-a sprijinit pe mine, iar eu am învățat să fiu stâlpul casei. Ilinca era mică, fragilă, mereu protejată. Eu eram cea care mergea la piață, care făcea temele cu ea, care îi spăla hainele.

Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă mi-e greu. Nici măcar acum, când salariul meu abia îmi ajunge pentru chirie și rate.

În zilele următoare, casa a devenit un câmp de bătălie tăcut. Mama încerca să mă evite, Ilinca se furișa pe lângă mine ca o umbră. La masă nu mai vorbeam decât despre vreme sau despre vecini. Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.
— Maria, nu vreau să vă certați. Sunteți tot ce am.
— Atunci de ce simt că nu contez? am întrebat-o, cu vocea stinsă.
— Pentru că tu ești puternică. Mereu ai fost.
— Poate că nu mai pot fi. Poate că și eu am nevoie să fiu văzută, mamă.

Am ieșit din casă și am rătăcit pe străzile reci ale Bucureștiului, cu gândurile răvășite. M-am oprit pe o bancă în parc și am privit cum ploaia spăla asfaltul. Mi-am amintit de copilărie, de serile când mama ne citea povești la lumina unei veioze vechi, de râsetele noastre, de promisiunea că vom fi mereu împreună.

A doua zi, Ilinca m-a așteptat la ușă.
— Maria, te rog… Nu vreau să te pierd. Dacă vrei, renunț la apartament.
Am privit-o lung. Era sinceră, dar și speriată.
— Nu e vina ta, Ilinca. Nu tu ai făcut regulile. Dar nu pot să nu simt că eu nu contez.
— Contezi! Ești sora mea și te iubesc!
M-a îmbrățișat strâns, iar eu am izbucnit în plâns. Toată durerea, toată furia s-au revărsat în brațele ei.

În săptămânile ce au urmat, am încercat să reparăm ce se stricase. Mama a început să vorbească mai mult cu mine, să mă întrebe cum mă simt. Dar rana rămânea acolo, ca o cicatrice care nu se vindecă ușor. Am început să mă gândesc serios să plec din țară. Să-mi găsesc un loc unde să nu mai fiu doar „cea puternică”, ci pur și simplu Maria.

Într-o seară, la cină, mama a spus:
— Maria, dacă vrei să-ți iei și tu apartament, te ajut și pe tine. Nu am vrut niciodată să te rănesc.
Am zâmbit trist.
— Nu e vorba doar de bani, mamă. E vorba să simt că sunt văzută, că sunt iubită la fel ca Ilinca.
Mama a început să plângă din nou. Ilinca mi-a strâns mâna sub masă.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet. Dar știu că nu vreau să-mi pierd familia. Poate că uneori trebuie să pleci ca să te regăsești. Poate că uneori trebuie să spui „ajunge” ca să fii auzit.

Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu suntem destul pentru cei pe care îi iubim? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?