Străină în propria familie: Povestea Mariei, o noră în umbra trecutului

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Maria, a spus doamna Ilinca, privindu-mă peste ochelari, în timp ce își împingea farfuria deoparte.

M-am oprit din mișcare, cu lingura suspendată deasupra mesei. Radu, soțul meu, a încercat să zâmbească împăciuitor, dar privirea lui era la fel de stânjenită ca a mea. În bucătăria mică din apartamentul lor de la etajul patru, fiecare gest al meu părea analizat la microscop. Era a treia oară luna asta când veneam la ei în vizită și de fiecare dată simțeam că nu sunt binevenită.

— E bună, mamă, chiar e bună, a încercat Radu să mă apere.

— Lasă, Radule, tu nu știi cum gătea Alina. Ciorba ei avea gust de acasă, nu ca asta… a oftat Ilinca, făcându-mă să simt din nou acea înțepătură familiară în piept.

Alina. Fosta lui soție. Numele ei plutea mereu în aerul casei ca un parfum vechi, greu de ignorat. Deși divorțaseră de trei ani și eu eram căsătorită cu Radu de aproape doi, pentru socrii mei eram mereu „cea nouă”, „cea care nu e Alina”.

Am încercat să mă ridic la nivelul așteptărilor lor. Am învățat rețetele preferate ale familiei, am mers cu ei la biserică duminica, am ajutat-o pe doamna Ilinca să-și facă analizele medicale și l-am dus pe domnul Gheorghe la piață când îl durea spatele. Dar nimic nu părea suficient.

— Maria, tu nu vrei copii? m-a întrebat într-o zi domnul Gheorghe, privind la televizor fără să mă privească în ochi.

— Ba da… doar că încă nu s-a ivit momentul potrivit, am răspuns eu, simțind cum obrajii mi se înroșesc.

— Alina voia copii de la început. Poate dacă erați și voi mai hotărâți…

Radu a strâns mâna mea sub masă. Știa cât mă dor astfel de discuții. Încercam să nu plâng. Nu voiam să le dau satisfacția de a vedea cât mă afectează comparațiile lor.

Într-o seară, după o altă vizită tensionată, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Nu contează ce fac, pentru ei tot Alina e mai bună! De ce nu mă pot accepta?

El a oftat adânc:

— Știu… dar ai răbdare. Sunt bătrâni, s-au obișnuit cu ea. Poate cu timpul…

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Într-o zi am găsit-o pe doamna Ilinca vorbind la telefon cu Alina chiar în sufrageria noastră. Râdeau împreună, povestind despre rețete și despre vreme. Când m-a văzut în ușă, Ilinca a roșit ușor.

— Era doar Alina… ne mai auzim din când în când…

Am zâmbit forțat și m-am retras în dormitor. M-am simțit ca un intrus în propria casă.

Apoi au început să apară conflictele între mine și Radu. El încerca să fie mediator între mine și părinții lui, dar ajungea mereu să fie prins la mijloc.

— Maria, nu poți să-i schimbi pe ai mei. Dar nici eu nu vreau să te pierd pe tine…

— Și eu ce fac? Trăiesc mereu cu sentimentul că nu sunt destul de bună?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am plecat la mama mea. Am plâns ore întregi în brațele ei.

— Draga mea, știu cât te doare… Dar poate că trebuie să-ți găsești fericirea fără să depinzi de părerea lor. Tu și Radu sunteți familia ta acum.

Vorbele ei m-au făcut să mă gândesc altfel. Am început să mă concentrez pe relația mea cu Radu și mai puțin pe aprobarea socrilor mei. Am propus să ne mutăm într-un alt oraș, unde să putem construi ceva doar al nostru. Radu a fost reticent la început, dar până la urmă a acceptat.

Mutarea ne-a apropiat. Am început să ne facem prieteni noi, să ieșim mai des împreună și să ne bucurăm de micile bucurii ale vieții fără presiunea constantă a comparațiilor.

Socrii ne sunau rar și vizitele lor au devenit tot mai scurte. La început m-am simțit vinovată că mă bucur de liniște, dar apoi am realizat că meritam și eu o șansă la fericire.

După doi ani am rămas însărcinată. Când le-am dat vestea socrilor, doamna Ilinca a plâns la telefon.

— Să fiți fericiți… poate că n-am fost dreaptă cu tine, Maria…

Nu știu dacă vreodată voi fi „fiica” pe care și-au dorit-o ei sau dacă voi scăpa complet de umbra Alinei. Dar am învățat că uneori trebuie să alegi propria fericire chiar dacă asta înseamnă să fii „străină” pentru unii.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi se luptă cu trecutul altora pentru a-și construi propriul viitor?